A devenit o moda sa ne purtam ranile si frustrarile ca pe niste arme de asalt. Sub paravanul sinceritatii brutale, al “spusului lucrurilor pe nume” sau al apararii propriilor granite emotionale, am dat liber unui comportament pasiv-agresiv care, in realitate, e doar toxicitate curata. Cand cineva ne greseste sau cand lucrurile nu ies cum vrem noi intr-o relatie, in cuplu sau la birou, instinctul modern este sa pedepsim, sa trantim usi, sa raspundem cu sarcasm ieftin, sa aplicam tratamentul tacerii saptamani intregi sau sa aruncam cuvinte grele care sa lase urme.
Justificarea interioara e mereu aceeasi, “O fac ca sa se invete minte”, “Trebuie sa vada cum e”, “Imi apar demnitatea”. Ne mintim singuri ca veninul pe care il varsam are un scop pedagogic, ca este o forma de dreptate care va repara situatia si il va schimba pe celalalt. Insa, daca privim lucrurile cu realism dupa ce se stinge furia, realizam ca toxicitatea nu a rezolvat absolut nimic din ceea ce pretindea ca repara. Oamenii nu devin mai buni, mai atenti sau mai iubitori atunci cand sunt umiliti sau respinsi cu raceala. Singurul lucru pe care il reuseste un comportament toxic este sa ridice un zid de aparare si in inima celuilalt.
Veninul nu construiește, ci doar anesteziaza pe moment propriul orgoliu ranit. Te simti puternic pret de cinci minute pentru ca ai lasat un om fara replica sau pentru ca l-as facut sa sufere, dar cand te intorci in casa si se lasa linistea, problema initiala e tot acolo, neatinsa, doar ca acum e ingropata sub un morman de resentimente. Poti sa joci rolul victimei neintelese sau al judecatorului implacabil cat vrei; adevarata maturitate incepe abia atunci cand intelegi ca daca vrei sa repari o masa rupta, nu dai in ea cu barosul, sperand sa se lipeasca piesele de la sine.
Este tare greu și dureros atunci când iubești un om, iar el te aduce în punctul în care simți că o iei razna. Sunt momente în care cineva te înțeapă, te ignoră sau te împinge la limită până când nu mai reziști și izbucnești. Iar în secunda următoare, în loc să își ceară scuze, se uită la tine cu răceală… “Uite cum faci?” ” Tu ești de vină “… Asta doare cel mai tare. Să fii provocat, iar apoi tot tu să fii scos vinovat.Încerci să explici ce simți, încerci să spui ce te-a durut, dar parcă vorbești cu un perete. Pentru celălalt, cuvintele tale nu contează. Îți spune că inventezi, că nu e adevărat și că ești nedrept. Te simți mic, neînsemnat și redus la tăcere. Și ce te sperie cel mai mult este că acel om nu are nicio părere de rău. Pune capul pe pernă și doarme liniștit, convins că el este curat ca lacrima și că tu ai stricat totul.Acești oameni nu se prefac. Ei chiar nu văd unde greșesc. În mintea lor, ei nu sunt vinovați de nimic. Îți produc o suferință, dar refuză să creadă că au vreo legătură cu ea.Iar dacă cineva nu vrea sau nu poate să-și recunoască greșelile, nu înseamnă că durerea nu este reală. Uneori, cea mai mare dovadă de maturitate este să nu te cerți până te prăbușești, să înțelegi că nu poți lumina omul care a ales singur să stea în întuneric.