Cand seara isi coboara taina
peste campuri si peste flori,
gandul meu porneste iar spre tine,
pe drumul vechilor fiori.
Te caut in lumina blanda
ce cade tremurand din stele,
si parca-ti aud pasul dulce
prin linistea gradinii mele.
As vrea sa-ti spun cat bine-mi face
un singur zambet de-al tau,
cum infloreste iar speranta
cand simt ca esti aproape mereu.
Iar daca viata ne incearca
cu zile grele si suspin,
sa stii ca inima-mi ramane
acelasi adapost senin.
Caci te iubesc precum iubeste
izvorul umbra unui tei,
cu dor curat si fara margini,
cu toata fiinta inimii mele.
Această poezie este pur și simplu divină. Sensibilitatea versurilor îți atinge sufletul în cel mai cald mod posibil.
Da… nu e „înveninată”. E cu toată ființa inimii!
Așa este! Din când în când, chiar și pe un blog cu venin, adevărata iubire își face loc și luminează totul. El scrie cu sufletul!
Poezia în sine „luminează”. Poate și iubirea… nu știu. În fine, toate poeziile sunt solare. Lipsite de cinismul din proză. Aș putea pune pariu ca sunt inspirate de o muză fermecătoare…
E cam nepoliticos dialogul ăsta… ce-o să zică Poetul, ca dezbatem intensitatea luminoasă a sufletului în lipsa proprietarului?!
Indiferent de așteptările mele personale („Dor de tine”?!) cred ca sună ca o invitație spre următoarea provocare, o nouă poezie, ne vedem acolo!🙌