Memoria noastra nu functioneaza ca o camera de supraveghere care inregistreaza totul, liniar si plictisitor, de la stanga la dreapta. Daca ar face asta, probabil ca am lua-o razna striviti de greutatea atator mii de ore identice, petrecute in trafic, in fata unor monitoare sau prin magazine. Timpul se scurge in cantitati uriase prin sitele creierului, lasand in urma saptamani intregi de perfecta monotonie pe care le stergem fara nicio remuscare, ca pe niste fisiere temporare care nu mai folosesc nimanui. Este o melancolie fireasca in modul in care uitam fetele oamenilor cu care am impartit candva aceleasi spatii de birouri, in timp ce alte chipuri raman intiparite pentru totdeauna.
Cand ne uitam inapoi, trecutul nu arata ca un film continuu, si ca un arhipelag de insule luminate in mijlocul unui ocean de intuneric. Si, in mod ironic, acele insule nu sunt aproape niciodata marile repere pe care societatea ne obliga sa le sarbatorim. Poti sa uiti complet o intreaga luna din anul trecut, desi ai avut atunci termene limita si intalniri care pareau de viata si de moarte. In schimb, iti vei aminti cu o claritate infricosatoare modul in care cadea lumina de toamna pe ceasca de cafea intr-o marti oarecare, cand ai decis sa intarzii zece minute de la birou. Amintirile cele mai calde isi pastreaza parfumul discret tocmai pentru ca s-au nascut fara martori.
Ne raman in minte doar fractiunile de secunda in care am fost cu adevarat prezenti. Detaliile marunte, complet inutile pentru un CV, sunetul unui ras curat, o replica ironica spusa de un strain pe o banca, mirosul de asfalt ud dupa o ploaie de vara sau senzatia de libertate dintr-o sambata in care telefonul a ramas descarcat pe masa. Aceste mici decupaje sunt cele care ne definesc existenta. Viata nu se masoara in cantitatea de timp care trece peste noi, si in acele rare momente care au avut decenta sa lase o urma inainte sa dispara.
Leave a Reply