Avem acest prost obicei de a privi fiecare relatie esuata, fiecare prietenie destramata sau fiecare parteneriat care s-a stins inainte sa inceapa ca pe o mare risipa de timp si de energie. Cand lucrurile nu ies conform planului, intram instantaneu intr-o logica a regretului. Ne punem intrebari inutile la o cafea amara, calculam ce am investit si tragem linie cu sentimentul frustrant ca am fost pacaliti de circumstante sau de oameni care nu au meritat efortul. Este melancolic sa ne privim trecutul doar ca pe o suma de greseli, cand de fapt fiecare om care a trecut prin viata noastra a lasat o amprenta care ne-a modelat subtil caracterul.
Insa viata are un mod mult mai subtil de a-si regla conturile. Multe dintre aceste intalniri, care par ratate pe termen scurt, sunt in realitate cele mai precise si necesare interventii din parcursul nostru. Un om care te-a dezamagit exact cand aveai mai mare incredere in el nu ti-a furat timpul, si ti-a oferit, fara sa vrea, un curs accelerat de realism. Ti-a aratat unde iti sunt limitele, unde ai fost naiv si mai ales ce anume nu mai trebuie sa accepti niciodata de la cei din jur. Exista o frumusete tacuta in felul in care timpul asterne asezare peste amintirile dureroase, transformandu-le in simple borne de orientare.
Daca toate intalnirile noastre ar fi fost perfecte, confortabile si lipsite de frictiuni, probabil ca am fi ramas niste fiinte ingrozitor de fragile, incapabile sa citeasca printre randurile caracterului uman. Acele despartiri bruste sau acele proiecte care s-au prabusit inainte de termen nu sunt gauri in biografia noastra, si sunt exact momentele de trezire. Ele vin la timp ca sa rupa niste iluzii mult mai periculoase decat adevarul crud. Cand incetezi sa mai cauti vinovati si privesti schema intreaga, realizezi ca unele trenuri pierdute au fost, de fapt, cel mai bun lucru care ti se putea intampla ca sa nu ajungi intr-o statie gresita.
Leave a Reply