Cu cat cresc, cu atat imi dau seama ca linistea valoreaza mai mult decat dreptatea. Cand eram mai pusti, imi sarea mustarul din orice. Daca mi se parea ca are cineva ceva cu mine sau ca nu gandeste ca mine, eram in stare sa ma cert ore intregi. Veneam cu o gramada de argumente si despicam firul in patru doar ca sa-i dovedesc omului ca se insala si sa-l fac sa recunoasca. Credeam ca daca tac, inseamna ca pierd sau ca sunt prostul de serviciu. Stateam cu garda sus de parca viata mea depindea de ultimul cuvant rostit intr-o discutie.
Dupa o vreme insa, te prinzi de cum merg lucrurile de fapt. Majoritatea oamenilor n-au nicio treaba cu adevarul si nu o sa-si schimbe parerea, oricat de logic le-ai explica tu unde gresesc. Ei vor doar sa aiba dreptate sau sa-si descarce frustrarile pe tine. Si atunci te trezesti ca ai castigat o disputa aiurea, dar ai ramas cu un gust amar si cu jumatate de zi stricata degeaba. Te alegi cu o victorie de doi lei, in timp ce ti-ai prajit singur circuitele pentru nimic.
Acum prefer sa zic “ca tine, ca tine” si sa imi vad de drum. N-am niciun chef sa mai educ pe nimeni la varsta asta sau sa stau sa menajez orgoliile tuturor frustratilor de la birou sau de pe net. Daca cineva vrea sa creada ca pamantul e plat sau ca el le stie pe toate, e liber sa o faca. Aleg sa dau din cap, sa zambesc si sa-mi pastrez creierul odihnit. Pana la urma, sa castigi o discutie din asta iti trece in doua minute, si o zi intreaga in care nu te-a scos nimeni din sarite e aur curat.
Doamne, liniștea este de-a dreptul superbă! Privind înapoi, acum mulți ani și eu aș fi intrat în orice discuție, aș fi adus argumente și aș fi încercat cu tot dinadinsul să le explic oamenilor cum stau lucrurile.
Astăzi? Astăzi nu mă mai obosesc. Fiecare este complet liber să creadă absolut ce vrea, despre mine, despre viață, despre…orice.
Nu îmi mai pasă, iar detașarea asta aduce o pace incredibilă.
E liniște, e bine, e perfect și nu aș schimba starea asta pentru nimic în lume.