Cu cat adun mai multi ani, cu atat imi dau seama ca viata e mai mult despre ce reusesti sa arunci din carca, nu despre ce te incapatanezi sa mai aduni. Cand esti mai tanar, ai impresia ca trebuie sa fii peste tot. Sa mergi la toate bairamurile, sa stii pe toata lumea, sa te certi cu toti ca sa le arati tu cat esti de destept si cum le stii tu pe toate. Iti incarci agenda si capul cu o gramada de zgomot doar de frica sa nu ratezi ceva sau sa nu fii lasat pe dinafara. Alergam ca bezmeticii dupa fomo, fara sa stim ce inseamna asta de fapt.
Dupa o vreme, incepe sa ti se ia de toata agitatia asta. Te prinzi ca n-ai energie la infinit si ca n-are niciun sens sa ti-o mai consumi pe toti profitorii care isi amintesc de tine doar cand au nevoie de o favoare, sau pe discutii in contradictoriu care oricum nu schimba nicio parere. Inveti sa pretuiesti linistea aia in care nu se intampla nimic. O seara in care stai pur si simplu degeaba, fara drame si fara sa iti bazuie telefonul din minut in minut, e de o mie de ori mai buna decat o iesire fortata in oras, bifata doar ca sa zici ca ai bifat-o.
Si probabil cea mai utila chestie pe care o pricepi e ca nu mai ai rabdare sa porti masti si sa joci teatru ca sa placi cuiva. Daca cineva te place asa cum esti, cu toate ciudateniile si defectele tale, e perfect. Daca nu, drum bun, nu mai sta nimeni sa dea explicatii sau sa cerseasca atentie. Incepi sa cauti chestiile simple. Oameni cu care poti sa taci la o masa fara sa devina ciudat si momente in care pur si simplu iti lasi creierul in pace, fara sa mai simti nevoia sa le dovedesti ceva celor din jur.
Leave a Reply