Cand ai stat ultima data zece minute fara telefon si fara sa faci nimic? Si nu ma refer la timpul cat astepti sa se faca cafeaua sau cand esti la volan in trafic, unde oricum ai creierul ocupat cu altceva. Ma refer la momentele alea in care pur si simplu stai pe o canapea, te uiti pe geam sau la un perete si iti lasi capul in pace, fara sa atingi ecranul, fara sa verifici vreo notificare si fara sa ai vreun podcast care sa iti urle in casti.
Daca incerci sa faci asta chiar acum, o sa vezi ca dupa nici doua minute te ia o neliniste ciudata. Mana iti pleaca singura spre buzunar, zici ca ai un tic nervos de dependent, iar creierul intra in sevraj si incepe sa urle ca sigur pierzi ceva de viata si de moarte, ca a aparut vreo stire, vreun mail de la munca sau vreun clip pe net fara de care nu poti sa traiesti. Ne-am speriat de plictiseala in asa hal incat avem nevoie sa fim legati la priza in fiecare secunda, ca niste pacienti tinuti in viata de aparate intr-un spital digital.
Adevarul e ca ne e groaza de momentele astea de gol. Cand pui jos ecranul si se stinge zgomotul de fond, incepe sa se auda linistea aia in care apar toate chestiile pe care incerci sa le ingropi in restul zilei. Iti vin in cap toate grijile, toate oboselile adunate, intrebarile despre ce faci cu viata ta sau micile frustrari pe care le acoperi cu cate un scroll rapid pe holurile de la birou. Preferam sa ne indopam creierul cu informatii inutile din cinci in cinci secunde decat sa stam naibii un pic cu noi insine si sa vedem ce ne doare de fapt. Ne e frica sa nu cumva sa ne dam seama ca, fara toata agitatia asta inventata pe net, ramanem cam singuri prin casa.
Leave a Reply