Nu stiu de ce avem fantezia asta ca toti oamenii cu care ne intelegem bine la un moment dat trebuie sa ramana cu noi pana la adancul batranetii. Cand ne facem un prieten nou sau cand incepem o relatie, ne proiectam deja viitorul in culori roz, facem planuri, povestim nopti intregi si ne imaginam ca am gasit omul ala de baza pentru totdeauna. Ne agatam de oameni de parca am fi semnat un contract pe viata si, cand lucrurile incep sa se raceasca sau sa se strice, intram in panica. Incepem sa tragem de ei cu dintii, gasim scuze, trecem peste mizerii si ne prefacem ca nu vedem ca trenul a ajuns la capat de linie. Ne complacem in situatii penibile doar din frica de a nu ramane singuri in vagon.
Adevarul e ca nu fiecare om care intra in viata ta vine sa ramana. Unii oameni apar in peisaj doar ca sa iti dea o lectie de viata si gata. Vin, iti intorc toata existenta pe dos, iti arata o alta perspectiva sau, de cele mai multe ori, iti arata exact ce nu mai vrei sa accepti de la cei din jur. Oamenii astia apar fix cand ai un gol de umplut sau o chestie de inteles despre tine.
Poate fi vorba despre un prieten bun care te tradeaza cand iti e mai greu, invatandu-te sa nu mai fii atat de naiv si sa nu-ti mai versi sufletul in fata oricui. Sau poate fi o relatie toxica din care iesi stors de energie, dar care te obliga sa inveti sa pui limite si sa spui un “nu” apasat atunci cand celalalt iti calca demnitatea in picioare. Uneori, rolul lor e doar sa te enerveze atat de tare incat sa te trezesti naibii din amorteala si sa schimbi ceva in viata ta.
Dupa ce si-au terminat treaba, oamenii astia pleaca. Se schimba interesele, se racesc discutiile, apare o distanta fizica sau pur si simplu se alege praful dupa o cearta. Si e perfect normal sa fie asa. Problema e ca noi ramanem blocati in drama plecarii lor. Suferim luni de zile, refuzam sa dormim noaptea si ne intrebam intruna cu ce am gresit, de ce s-a terminat sau cum de s-a schimbat ala atat de mult. Ne chinuim sa reparam ceva ce a fost gandit de la inceput sa fie temporar.
Ii privim ca pe niste pierderi uriase, cand ei au fost doar niste pasageri care s-au urcat in trenul nostru pentru cateva statii. Nu poti sa tii pe toata lumea in vagon pana la destinatie, ca te sufoci. Cand te prinzi ca unii oameni au fost de fapt doar un capitol scurt de tranzitie si nu toata cartea, parca incepi sa nu mai pui atat de mult suflet la fiecare despartire. Le multumesti in gand pentru ce te-au invatat si ii lasi sa coboare la prima, ca sa ai loc de altii sau pur si simplu ca sa poti calatori mai usor, cu mai putin bagaj pe umeri.
Leave a Reply