Ne mintim singuri cu o seninatate absolut incredibila. De fiecare data cand amanam o chestie importanta, o carte pe care vrem sa o citim, un proiect de suflet sau o intalnire cu un prieten vechi, o facem cu scuza asta comoda in brate: o sa am timp mai incolo. Acum sunt prea ocupat, am prea multe pe cap, dar lasa ca trece luna asta, se termina proiectul de la munca, vine weekendul sau trece vara si o sa fiu mai liber. Ne vedem viitorul ca pe un fel de paradis magic si aerisit, unde parca nu mai exista facturi de platit, tevi sparte prin baie sau mailuri care iti cer un raspuns in cinci minute. Ne pacalim ca niste copii in fata unei vitrine cu jucarii.
De fapt, credem asta pentru ca ne e mult mai usor sa proiectam o versiune ideala a noastra decat sa punem mana sa facem ceva acum, cand suntem obositi si n-avem chef. Creierul nostru refuza sa accepte ca “mai tarziu” o sa arate exact ca “acum”. Cand o sa ajungi in viitorul ala mult visat, o sa fii la fel de obosit, o sa ai alte probleme pe cap, alte urgente de rezolvat si aceeasi lene cronica de a te apuca de chestiile care conteaza cu adevarat. Timpul nu se aduna dracului intr-un cont de economii la banca ca sa il scoti tu cand ai chef, si se consuma zilnic, la fel de repede, indiferent ca faci ceva util sau ca stai cu ochii in ecran. Ziua are tot douasprezece ore de alergatura, oricum o intorci.
Adevarul e ca folosim “mai tarziu” ca pe o anestezie ca sa nu ne simtim vinovati ca ne risipim zilele. E o minciuna confortabila care ne lasa sa dormim linistiti noaptea, cu impresia ca avem o viata plina de planuri mari, cand noi, de fapt, doar impingem totul inainte pana cand n-o sa mai ramana nimic de impins. Ne trezim batrani si mirati ca viata a trecut printre degete, in timp ce noi inca asteptam momentul ala perfect si liber care, evident, n-avea cum sa mai vina.
Leave a Reply