E plin netul si orasul de oameni care urla ca sunt terminati, ca sunt super ocupati, ca n-au timp de nimic si ca viata trece prea repede pe langa ei de nu mai apuca sa faca nimic constructiv. Daca ii intrebi ce mai fac, iti varsa instant in brate un sac de plangeri: ca au proiecte, ca au sedinte, ca nu mai au cand sa respire sau sa se vada cu un om normal la o bere. Dar daca stai sa te uiti un pic, la rece, la ce fac ei de fapt de dimineata pana seara, iti dai seama ca treaba asta cu “lipsa de timp” e doar o fita de imagine si cea mai mare minciuna pe care ne-o vindem singuri ca sa ne simtim importanti. Se pare ca statutul social modern se masoara mai nou in nivelul de epuizare pe care reusesti sa il afisezi in pauza de pranz.
Ne vaitam ca n-avem ore destule in zi, dar stam dracului cu orele pe telefon, dam scroll pe retelele sociale pana ne amortesc degetele si ne uitam la toate clipurile idioate cu unii care desfac cutii sau cu retete pe care nu o sa le gatim niciodata in viata asta. Pierdem jumatate de zi cautand nodul in papura prin comentarii, ne pierdem serile privind in gol la televizor la emisiuni facute pentru oameni cu creierul neted si ne programam weekendurile doar ca sa ne plictisim in alte locuri, dar cu haine mai scumpe. Traim cu o nepasare fantastica, cu o lene intelectuala greu de masurat, ca si cum am avea vreo trei vieti de rezerva prin buzunare si pe asta de acum ne permitem sa o consumam la bisto, asteptand sa se faca vineri. Este de-a dreptul inaltator sa constati cum cetateanul modern isi consuma energia neuronala studiind unboxing-uri pe internet, in timp ce plange ca agenda lui seamana cu cea a unui sef de stat.
De fapt, plansul asta ca “nu am timp” e doar o scuza perfecta ca sa nu facem schimbarile alea grele pe care le tot amanam din facultate. E mult mai simplu sa zici ca n-ai avut cand sa te apuci de citit cartea aia, sa inveti o limba straina sau sa iti schimbi locul de munca, ala care iti mananca zilele, decat sa recunosti ca ti-a fost pur si simplu prea lene sa lasi sticla de pe ecran din mana. Specimenele astea isi omoara orele cu o nepasare uimitoare, dar intra in panica atunci cand se uita in calendar si vad ca a mai trecut un an si ei sunt exact in acelasi punct, cu aceleasi frustrari si aceleasi haine groase ramase din iarna trecuta. Strategia asta de a pune pe seama lipsei de timp propria frica de a misca un deget este absolut geniala.
Timpul nu e putin, e exact cat trebuie si curge la fel pentru toti, doar ca ne place sa ne ascundem dupa deget si sa aruncam vina pe ceas. Cand ai chef de ceva cu adevarat, cand vrei sa vezi pe cineva sau cand te doare o masea, gasesti fereastra aia de jumatate de ora in secunda doi, fara sa te mai uiti la agenda. In rest, tot circul asta cu aglomeratia e doar zgomot de fond si ipocrizie de oameni mari care isi risipesc zilele de parca ar fi nemuritori, dar plang pe net ca viata e scurta, pe principiul ca daca tot ne risipim anii uitandu-ne la ecrane, macar sa o facem cu aerul ca suntem mult prea importanti pentru realitatea din jur.
Recunosc că și eu în tinerețe cădeam în capcana asta. Scuza cu “nu am timp” era cel mai la îndemână paravan și cea mai mare minciună pe care o spuneam, e adevărat.
Cu trecerea anilor, în schimb, am găsit puterea și libertatea de a fi total asumată. Când nu vreau să fac un lucru, vin pur și simplu și spun direct: Nu vreau, prefer să stau acasă. Unora le place, altora nu, dar pentru mine este foarte eliberator că nu mai trebuie să mă ascund după deget și pot să fiu sinceră cu energia mea.
Ai mare dreptate: timpul e același, contează doar curajul de a alege ce faci cu el.