Cafeaua și contradicțiile

Era genul de loc în care cafeaua venea lent, și discuțiile repede. La masa din colț, două femei. Elegante, sigure pe ele, genul care nu ridică vocea, și se aud oricum.

– Nu mai există bărbați buni, spune una, amestecând în cafea de parcă ar rezolva ceva acolo.

Cealaltă dă din cap aprobator.

– Toți sunt la fel. Fie neserioși, fie prea disponibili.

Am ridicat puțin privirea. Interesant echilibru. Dacă nu este absent, este prea prezent. Dacă nu este complicat, este plictisitor. Discuția continuă.

– Eu vreau ceva stabil. Dar să nu fie previzibil.

Am zâmbit în mine. Stabil, și cu surprize. Liniște, și cu adrenalină. Siguranță, și fără rutină. Un fel de contradicție bine îmbrăcată. După câteva minute, telefonul uneia vibrează. Zâmbește ușor, genul de zâmbet care nu are legătură cu conversația de la masă.

– Scuze… trebuie să răspund.

Se ridică puțin, se întoarce cu spatele și vorbește mai încet. Tonul se schimbă complet. Nu mai este femeia dezamăgită de bărbați, și este caldă, atentă, aproape implicată. Se întoarce la masă după un minut.

– Tot prostul ăla… spune ea, așezându-se. Nu mă lasă în pace.

Prietena ei râde.

– Și ce faci?

Ridică din umeri.

– Mai văd.

Am rămas câteva secunde pe gânduri. În “mai văd”-ul ăla era mai multă sinceritate decât în toată discuția de dinainte. Pentru că, în realitate, nu este despre ce spun oamenii că vor, și este despre ce acceptă. Și, uneori, ceea ce acceptă spune exact opusul a ceea ce declară.

Cafeaua s-a răcit. Discuția a continuat. Aceleași concluzii. Aceleași nemulțumiri. Doar că, între timp, telefonul mai vibra din când în când. Și de fiecare dată, zâmbetul era același.