Daca te opresti cateva minute din drumul tau si privesti chipurile celor care trec pe langa tine in graba diminetii, observi o grimasa comuna, o incordare permanenta, un amestec de nerabdare si nemultumire. Oamenii nu mai merg, ei alearga spre urmatorul punct din agenda. Nu isi mai traiesc varsta, si o devoreaza cu gandul la ce va fi peste cinci sau zece ani. Exista o iluzie colectiva, intretinuta cu grija, ca prezentul este doar un intermediar defect, o perioada de tranzit obligatorie si enervanta, iar viata adevarata, aia plina de satisfactii si fericire, incepe abia undeva in viitor.
Aceasta graba disperata ascunde o pretentie absurda: credinta oarba ca undeva, in anii ce vor veni, soarta ne rezerva o recompensa uriasa doar pentru ca am avut rabdarea sa induram ziua de azi. Ne comportam de parca prezentul ne-ar fi dator cu o fericire pe care nu vrem sa o cautam in lucrurile simple pe care le avem deja pe masa. Amanam linistea, discutiile lungi cu un strain sau placerea unei cafele bauta fara sa ne uitam la ceas, convinsi ca toate aceste maruntisuri vor capata sens abia dupa ce vom atinge nu stiu ce statut social, dupa ce vom schimba masina sau cand ne vom muta intr-o casa mai mare.
Realitatea este mult mai cinica de atat, viitorul nu are nicio datorie fata de noi si nu garanteaza absolut nimic. Timpul nu returneaza dobanzi pentru anii pe care i-am trait pe pilot automat, cu gandul in alta parte. Cand alergi mereu dupa un miraj plasat dincolo de linia orizontului, risti sa te trezesti la capatul drumului doar cu oboseala si cu realizarea ca ai ratat singurul moment care a fost cu adevarat al tau. Prezentul nu iti datoreaza nimic, el doar iti pune la dispozitie o zi obisnuita, cu bune si cu rele, iar restul e doar o chestiune de atentie si decenta de a te opri din alergat.
Leave a Reply