În taxi, oamenii vorbesc mai liber decât ar trebui. Nu pentru că au încredere, ci pentru că știu că nu vor mai vedea omul ăla niciodată.
Șoferul nu întreabă mult. Doar ascultă. Și uneori mai aruncă o replică scurtă, cât să țină firul viu.
„Vă spun eu… femeile astea care par liniștite sunt cele mai periculoase.”
Și începe povestea. Despre o clientă care urcă mereu seara, aceeași rută, același parfum. Căsătorită. Corectă. „Nu ziceai nimic de ea.”
Până într-o zi când o vede cu altcineva. Nu o dată. Nu din greșeală. Cu același tip, aceeași oră.
Apoi apare soțul. Într-o altă cursă. Nu spune nimic direct. Dar întreabă prea multe. Despre drumuri, despre ore, despre locuri.
Și, fără să vrea, șoferul leagă lucrurile.
Nu e sigur. Nu știe. Dar simte.
„Și știți care e partea interesantă?” spune el, uitându-se în oglindă. „El nu voia adevărul. Voia confirmarea.”
Tăcerea din mașină devine mai grea.
Pentru că, dintr-o dată, nu mai e despre ea.
E despre câte lucruri ai prefera să nu afli, dacă ai putea.