Poate cea mai importanta lectie despre oameni este ca nimeni nu se gandeste la tine atat de mult pe cat iti imaginezi tu. Traim cu impresia asta obositoare ca suntem in centrul atentiei, ca toata lumea ne judeca greselile, ne analizeaza hainele sau tine minte momentele in care am fost penibili. Ne consumam zile intregi facand scenarii despre ce o sa creada colegii, vecinii sau fostii parteneri daca luam o anumita decizie sau daca esuam intr-un proiect.
Adevarul e mult mai simplu si mai eliberator, fiecare e blocat in propriul lui film. Oamenii isi numara propriile facturi, au grija de propriile complexe si sunt mult prea ocupati sa se ingrijoreze de ce cred ceilalti despre ei ca sa mai aiba timp si energie sa te analizeze pe tine. Esti doar un personaj secundar in trecere prin viata lor, un gand de trei secunde pe care il uita imediat ce isi deschid propriul feed de pe telefon. Sa iti ghidezi alegerile dupa spectatori care oricum nu se uita la piesa e o pierdere absurda de timp.
In acelasi timp, am prins o alta chestie: oamenii nu te ranesc pentru ca au neaparat ceva cu tine sau din rautate pura. O fac pur si simplu din egoism grosier si din frica. Avem tendinta sa dramatizam, sa credem ca altii pun la cale planuri diabolice ca sa ne faca rau sau sa ne distruga echilibrul. In realitate, cand cineva dispare din viata ta fara explicatii, cand te minte pe la spate sau te tradeaza la munca pentru un bonus amarat, nu o face pentru ca te uraste pe tine. O face pentru ca se pune pe sine pe primul loc, pentru ca isi urmareste propriul interes sau pentru ca e prea las ca sa fie sincer.
Nu e nicio conspiratie mondiala impotriva ta acolo, e doar instinctul lor de supravietuire combinat cu o lipsa crunta de caracter. Sa cauti explicatii logice saptamani in sir, sa despici firul in patru si sa astepti scuze sau regrete de la oameni care nu au maturitatea sa si le ceara e doar o metoda sigura de a-ti toca nervii de pomana. Ei dorm foarte bine noaptea, in timp ce tu te muti de pe o parte pe alta incercand sa intelegi unde ai gresit.
Pana la urma, lectia cea mare e ca trebuie sa-i iei pe oameni exact asa cum sunt, nu cum ai vrea tu sa fie sau cum promit ei ca vor deveni intr-o zi. Nu poti sa-i repari, nu poti sa-i schimbi si nu are sens sa te superi pe o pisica pentru ca nu latra. Cand cineva iti arata din prima cine este, crede-l pe cuvant, nu incerca sa-i rescrii tu caracterul in speranta ca o sa se potriveasca cu fanteziile tale.
Cine vrea sa fie prezent in viata ta isi face timp, gaseste o cale si muta muntii daca e nevoie, nu vine cu scuze penibile si jumatati de masura. Iar cine nu, trebuie lasat sa plece fara prea multa drama, fara reprosuri si fara usi trantite cu zgomot. Deschide-le usa si saluta-i de plecare. Singura ta datorie reala in toata nebunia asta e sa ai grija de linistea din capul tau, nu sa fii dadaca orgoliilor altora sau sa consumi energie incercand sa educi oameni care au refuzat sa creasca.
Când realizezi chestia asta… dar când o realizezi pe bune, abia atunci începi să te bucuri cu adevărat de viață. Parcă ți se ia o piatră uriașă de pe inimă. Începi, pur și simplu, să nu-ți mai pese. Să nu mai pui la suflet toate mizeriile, toate privirile sau toate gesturile aiurea. Înveți să-i iei pe oameni exact așa cum sunt… fără să mai aștepți minuni de la ei. Te-a mințit? S-a purtat urât? Mergi mai departe, nu mai despici firul în patru.Până la urmă, e fix cum scrie acolo: oamenilor chiar nu le pasă de tine. Sună dur, dar e cel mai eliberator adevăr. Toată viața ne chinuim, ne blocăm și ne întrebăm ,”dar ce-o să spună lumea?”… și, fără să ne dăm seama, ajungem să nu ne mai trăim viața noastră. O trăim pe a lor, de frică.Dar în momentul în care ai înțeles că fiecare e cu filmul lui… abia atunci dormi liniștit noaptea. Abia atunci înveți, cu adevărat, să trăiești.