Este de-a dreptul fascinant sa privesti aceasta specie de oameni plini de ei, care pasesc prin galerii cu un aer de genii neintelese, privindu-ne pe toti ceilalti ca pe niste simpli figuranti in propria lor piesa de succes. Isi poarta aroganta ca pe o mantie de pret, insa privirea lor trufasa ascunde o fragilitate deplorabila. Toata aceasta maretie de carton se sfarama intr-o singura secunda, de indata ce pe usa iatacului paseste cineva care detine puterea sau cheile vistieriei.
Cum se deschide usa stapanului, cum vezi cum li se topeste orgoliul si se transforma in cel mai docil si maleabil caracter cu putinta. Devin brusc campionii olimpici ai plecaciunilor si ai periatului de scame invizibile. Sunt acei oameni capabili sa rada mecanic la glume absolut imbecile si nesariate, doar pentru ca cel care le-a rostit semneaza statul de plata sau le asigura o iluzie de influenta.
E o tranzactie mizerabila pe care o fac zilnic, un troc facut in penumbra: isi vand respectul de sine bucata cu bucata pentru un loc mai bun la masa puterii sau un blazon mai stralucitor pe caleasca. Te mira cata energie vitala pot sa consume doar pentru a ramane in gratiile cuiva, schimbandu-si parerile dupa cum bate vantul de la curte.
Nu mai ramane nimic autentic in ei, si o cripta vida plina de ecouri straine. Oare cand se retrag in solitudinea caminului lor, inainte de culcare, si privesc in oglinda de cristal la lumina ultimei lumanari, mai recunosc omul din spatele mastii de sluga perfecta? Sau au uitat demult ce gust are libertatea de a avea o parere proprie, care sa nu poarte amprenta supunerii?
Leave a Reply