Daca stai sa privesti lucrurile la rece, iti dai seama destul de repede ca nu exista pe lumea asta niciun om complet sincer si deschis, de la inceput pana la sfarsit. Ideea asta cu sinceritatea totala e o poveste frumoasa de adormit copiii. In realitate, toti ascundem cate ceva, iar diferenta dintre noi e doar legata de lucrurile pe care alegem sa le tinem sub cheie in sertarul personal. Fiecare dintre noi are cate o slabiciune de care se teme sau o parte mai sensibila pe care o pazeste cu strasnicie de ochii lumii, ca sa nu fie luat de bleg sau taxat de cei din jur. E destul de melancolic sa observi cum strangem in noi atatea temeri, doar de frica de a nu parea nepotriviti in ochii unor trecatori anonimi.
Unii fac pe vitejii si se bat cu pumnul in piept prin birouri ca sa nu se vada ca de fapt le tremura chilotii de frica in fata oricarei schimbari mari. Altii sunt sufletul petrecerii, rad intruna si spun glume fara oprire doar ca sa acopere o singuratate crunta de care se lovesc in fiecare seara cand se intorc in apartamentul lor gol. Iar altii se umfla in pene din orgoliu si vorbesc de sus despre succesele lor imaginare, cand de fapt sunt mancati pe dinauntru de nesiguranta si de teama ca nu sunt destul de buni. Ne punem toti cate o masca potrivita de cum iesim pe usa casei, ca sa ne stim protejati cand ne lovim de altii. Privesc uneori cu un regret cald spre duminicile din adolescenta cand ne spuneam toate tampeniile pe fata, direct pe marginea santului, fara sa ne pese daca parerile noastre dadeau bine in fata gastii.
Problema cea mai mare nu e ca ne punem mastile astea din cand in cand ca sa supravietuim in societate sau ca sa ne facem viata mai usoara la munca. Pana la urma, e normal sa nu te expui complet in fata unor straini care abia asteapta sa gaseasca un punct slab ca sa te calce pe cap. Adevarata capcana apare atunci cand ajungem sa purtam mastile astea atat de des si de mult timp incat incepem sa credem si noi in rolul pe care il jucam. Ajungem sa ne identificam cu personajul ala sigur pe el, dur, zambitor si perfect, si uitam complet cum aratam noi de fapt, cu toate defectele, fricile si slabiciunile noastre reale.
De asta sunt atat de rare si de pretioase momentele in care gasesti cate un om in fata caruia poti sa iti dai jos toata regizarea asta obositoare, fara sa iti fie teama ca o sa rada de tine sau ca o sa te judece. Sa poti sa taci, sa spui ca ti-e frica, sa recunosti ca n-ai bani sau ca te simti singur, fara sa mai fii obligat sa joci teatrul ala ieftin de om de succes pe care il vrea societatea de la tine. Pana la urma, viata devine mult mai simpla si mai aerisita atunci cand accepti ca esti doar un om normal, cu bune si cu rele, si cand nu mai pierzi energia incercand sa vinzi o imagine perfecta pe care oricum n-o crede nimeni pana la capat, lasand timpul sa se scurga in voie, fara contracte de imagine.
Leave a Reply