Cand singura frana de la bicicleta era talpa adidasului

Bai, va aduceti aminte de prima bicicleta primita sau imprumutata de prin cartier, care de cele mai multe ori nu avea deloc frane sau avea lantul atat de slabit ca sareau toate pinioanele la prima pedala mai zdravana? Pe vremea aia habar n-aveam noi de casti, cotiere sau alte minuni din astea pe care le vezi acum la tot pasul prin parcuri. Daca parintii nostri ne-ar fi scos pe strada echipati ca pentru raliu, probabil ar fi ras tot cartierul de noi. Ieseam la joaca direct in pantaloni scurti si intr-un tricou jerpelit, fara sa ne pese deloc de ce se intampla cand prindeam viteza la vale.

Invatai toata smecheria din mers, cum sa faci sa nu te infigi direct in vreun gard sau in vreo masina parcata. Singura frana erau dragasanii din picior. Bagai talpa direct pe roata din spate, intre cadru si cauciuc, pana iesea fum si se tocea tot plasticul. Daca aveai ghinionul sa ti se prinda tenisul intre roata si cadru, zburai direct peste ghidon si te adunai de pe jos cu tot cu vopseaua de pe bicicleta.

Te buleai in fiecare zi si dracu plangea din atata lucru. Te ridicai repede de pe bitum, te uitai sa nu te vada ceilalti copii ca sa nu te faci de ras, iti stergeai sangele si praful de pe genunchi cu un pic de scuipat si te urcai inapoi pe sa de parca nu se intamplase nimic. Pana seara eram toti plini de julituri, coji si vanatai pe picioare, dar ranile astea aratau de fapt ca ai stat toata ziua pe afara si ca ai alergat ca bezmeticul prin spatele blocurilor.

Azi te bufneste rasul cand ii vezi prin parcuri pe pustii astia infofoliti in plastice de parca pleaca pe luna si merg doar pe piste speciale de cauciuc. Am crescut, acum avem toti masini si mergem regulamentar, dar nicio viteza de acum nu se compara cu nebunia aia cand coborai o panta cu un Pegas ruginit, stiind ca singurul lucru care te salveaza de la un impact direct cu bordura e talpa tenisilor tai din piata.