Acum vreo douazeci de ani locuiam prin Albacete. Munceam mult, dormeam putin si aveam impresia ca viata poate fi inteleasa daca bei suficienta cafea. Acolo am cunoscut-o. Era tiganca, Sunita, din Barca, Dolj. Daca exista un om care putea sa transforme o zi linistita intr-o aventura intreaga, ea era.
Nu ridica tonul, nu se certa, dar avea un talent fantastic sa complice cele mai simple lucruri de nu mai intelegeai nimic. M-am indragostit de ea. Prietenii mei au crezut ca mi-am pierdut mintile si ma intrebau daca sunt sigur de ce fac. Eram. Sau, cel putin, asa credeam eu pe atunci.
Dragostea aia cu nabadai nu seamana deloc cu ce vezi prin filme, unde ploua frumos, canta muzica in fundal si totul are sens. In realitate, se trezea la ora doua noaptea sa-ti spuna ca ii este pofta de placinta cu branza, iar tu incepeai sa cauti o brutarie deschisa prin tot Albacete de parca participai la Dakar. Intr-o zi mi-a zis scurt ca gandesc prea mult. Si avea dreptate. Ea traia, iar eu faceam numai calcule. Ea pleca la drum fara nicio harta, in timp ce eu verificam si de trei ori daca am incuiat usa. Cand eu ma intrebam ce facem daca nu merge, ea incepea sa rada si zicea sa lasam ca vedem noi pe parcurs.
Intr-un final am inteles o chestie. Sunt unii care iubesc cu agenda in mana, totul calculat pe zile si pe ore. Ea era exact pe dos, pentru ea ziua de maine nici nu exista in calendar, durerea in cur a zilei de maine era sport olimpic. Daca aveam cincizeci de euro in buzunar, pentru ea eram deja bogati. Daca aveam doar cinci, zicea ca tot bogati suntem, doar ca trebuie sa fim mai creativi la cum ii cheltuim. Avea o logica de te incuia instant.
Intr-o seara, cand o vedeam cum se distreaza din nimic, mi-a picat fisa ca mi-am pierdut prea mult timp de pomana incercand sa controlez chestii care oricum nu depindeau de mine. Ea nu mi-a schimbat numai tabieturile, mi-a stricat de tot obiceiul de a-mi face griji din cauza unor probleme care nici macar nu existau.
N-a fost o treaba perfecta, dar n-am cum sa o uit. Si daca ma intreaba cineva azi cum e sa te indragostesti la 27 de ani de o tiganca din Barca, in timp ce stai prin Albacete, raspunsul e simplu. E ca si cum ai incerca sa joci sah cu cineva care muta piesele doar dupa instinct. La inceput iti sari din dracii de nervi, dupa aia incepi sa razi si iti dai seama ca oamenii astia mai zapaciti stiu de fapt sa traiasca mult mai bine.
Leave a Reply