Bai, in toate gastile de dupa blocuri din copilaria noastra exista o regula clara: numele din buletin nu valora doi bani. Primeai o porecla din primele zile cand apareai la joaca si cu aia ramaneai toata viata. Nu trebuia sa faci mare lucru ca sa te alegi cu ea. Era de ajuns sa vii o data cu un tricou ciudat, ratat-ai o data cu poarta goala la fotbal ori te-a strigat ma-ta pe geam cu vreun alint penibil de fata cu toti. In secunda aia te-au ars si toata scara blocului stia cum iti zice. Ne placea sa-i etichetam pe toti rapid, din doua vorbe, fara sa stam la discutii.
Marea comedie e ca poreclele astea stergeau complet numele reale. Ne strigam ca bezmeticii toata ziua, “Schiopu”, “Grasu”, “Mutu” sau “Pireu”, fara sa ne batem capul. Beleaua mare era cand venea vreo ruda de-a unui amic prin cartier si intreba unde sta Andrei sau Stefan. Ne uitam unii la altii ca muti la tablou, ridicam din umeri si ziceam ca n-avem niciun Andrei in gasca. Dupa zece minute de explicatii, ne pica fisa: “Aaa, pai zi asa, ba, il cauti pe Chioru! E la etajul doi”.
Nu stiam ce scrie in buletinele noastre, dar stiam totul despre fiecare. Ajunsesera parintii sa ne strige pe porecle cand ne chemau la masa, ca altfel nu ne intorceam in curte. Daca striga vreo mama pe geam numele din acte, nu raspundea nimeni, ziceai ca e curtea goala.
Acum, cand te mai intalnesti intamplator prin oras cu vreun fost coleg de generala pe care nu l-ai mai vazut de douazeci de ani, te ia cu transpiratii. Te uiti la el, vrei sa-l saluti, dar te blochezi fiindca iti vine pe limba doar numele ala idiot din clasa a patra. Daca-l strigi asa pe strada, cand e om serios la costum, il faci dracului de ras. Dai mana cu el, razi ca prostu si astepti sa zica el ceva, doar-doar prinzi numele corect si scapi.
Leave a Reply