Vineri seara, ora zece, si eu ma uitam la ceasul de la mana din doua in doua minute, de parca asteptam sa vad cand se termina meciul ala lung in care echipa ta isi ia omor si nu mai stii cum sa scapi de pe stadion. Eram la o prima intalnire si epuizasem absolut toate subiectele de pe planeta. Trecusem prin toate subiectele posibile, de la vreme si caini pana la inflatie, criza mondiala, ba chiar ajunsesem sa-i explic si cum se face painea in casa, doar ca sa nu se auda zgomotul de fond din carciuma.
Degeaba. Ea statea blocata cu ochii in telefon, raspundea din an in pasti cu cate un “mda” aruncat in scarba, eu invarteam gheata in pahar pana se topise de tot si se asternuse o liniste de-a dreptul penibila la masa. Si fix atunci s-a produs miracolul. A aparut chelnerul cu nota de plata in carnetelul ala de piele ruginita. Jur ca in secunda aia mi s-a parut cel mai frumos moment din toata saptamana, zici ca venise Craciunul mai devreme. N-avea nicio legatura cu banii sau cu cat costase ce bausem acolo. Bucata aia de hartie insemna un singur lucru, gata, oficial s-a terminat tortura si pot sa plec acasa. Ne place noua uneori sa lungim agonia doar din politete, dar amandoi stim ca treaba e pierduta din primele minute.
Toata treaba asta cu iesitul in oras a devenit o loterie ciudata. Uneori iesi din casa cu speranta ca dai peste o tipa misto, dar te trezesti dupa zece minute ca nu va potriviti deloc. N-aveti aceleasi glume, ritmul e de tot rahatul si fiecare fraza parca o scoti cu clestele, de parca tragi de o caruta impotmolita in noroi. Si totusi, ramai acolo pe scaun ca un prost, zambesti fals, dai din cap si te prefaci ca asculti ce povesteste ea despre nu stiu ce vlogger, in timp ce in mintea ta iti faci deja planul cu ce film te uiti cand scapi de acolo si daca mai gasesti vreo shaormerie deschisa pe drum. Te uiti lung spre usa, te mai foiesti pe scaun si iti vine sa bagi o retragere strategica spre toaleta, urmata de o evadare pe geam, doar-doar scap fara sa las urme.
Te umfla rasul cand vezi cat de mult te poti bucura de un simplu bon fiscal. Cand ospatarul lasa nota pe masa, simti o usurare uriasa, de parca tocmai ai platit cautiunea sa iesi din puscarie. Arunci banii pe masa fara sa mai stai sa numeri restul, bagi si bacsis de fericire ca ai scapat si te salti de pe scaun cu o energie pe care n-ai avut-o toata seara. Iti iei ramas bun in graba, arunci un “tinem legatura” din ala pe care nu-l mai crede nimeni, nici macar tu, si o iei la fuga spre iesire pana nu se razgandeste.
Dar macar ramane o faza de ras la o bere cu baietii. Data viitoare cand mai ies in oras, stiu clar care e testul: daca de la jumatatea serii incep sa caut ospatarul cu privirea prin carciuma ca pe un salvator montan, e clar ca treaba s-a blocat din start, asa ca mai bine cer nota instant, imi iau geaca si am intins-o.
Leave a Reply