Ne-am obișnuit atât de tare să fim mereu cu ceva în mână, încât și când prinzi zece minute de pauză, bagi repede căștile în urechi și scoți telefonul. Ne place la nebunie să ne amăgim că suntem conectați la tot ce mișcă, doar ca să nu recunoaștem că am uitat de tot cum e să stai pur și simplu cu gândurile tale.
Orice spațiu liber din zi trebuie umplut instant. Stai la o coadă, pac, scoți telefonul. Aștepți autobuzul ori prinzi două minute de tăcere, dai scroll fără să te gândești.
Să stai pur și simplu pe o bancă, într-un parc sau pe marginea unui trotuar, fără să te uiți pe ecran, a ajuns să pară o chestie ciudată. O ciudățenie de-a dreptul.
Dacă te așezi undeva și decizi să lași telefonul în buzunar, primele două minute sunt chiar aiurea. Îți simți degetele agitate. Bagi mâna reflex după el, îl scoți jumătate, îți aduci aminte ce ți-ai propus și îl bagi la loc. Te simți observat, de parcă toți oamenii care trec pe lângă tine se uită ciudat și se întreabă ce stai acolo fără nicio treabă, ca și cum ai irosi timpul ilegal.
Doar că dacă treci peste momentele alea penibile de la început, chestia dracului e că începi să te obișnuiești.
Zgomotul din cap începe să se potolească și vezi din nou ce e în jurul tău. Vezi un tip care se grăbește cu niște pachete și e la un pas să le scape pe jos, doi oameni care se ceartă aprins pe o banalitate sau copii care aleargă un câine prin iarbă. Vezi viața direct, în timp real, fără filtre, fără algoritmi și fără reclame.
Stai acolo liniștit. Fără e-mailuri urgente de trimis, fără să dai replici pe grupuri și fără să te grăbești vreun pic.
Lași telefonul în buzunar și-ți dai seama că o bancă din asta e una dintre puținele ocazii din zi în care nu mai bagi informații pe bandă rulantă în cap. E singurul moment în care nu consumi nimic și îți lași mintea să se odihnească.
Nu rezolvi marile probleme ale lumii în zece minute pe o bancă, dar măcar te întorci la realitate. Și doar pentru asta, merită din când în când să stai degeaba.
Leave a Reply