Sunt unele minciuni atât de dulci încât nici nu-mi vine să le zic minciuni. Le zic speranțe, optimism sau “lasă că o să fie bine”. Și, să fiu cinstit, uneori chiar am nevoie de ele ca să nu iau razna.
M-am prins că am tendința să mă mint singur, că oamenii se schimbă dacă-i iubesc destul, că timpul rezolvă el totul, că ăla de m-a rănit o să realizeze într-o zi ce a pierdut, sau că o relație eșuată o să se transforme brusc în ceva roz.
Mă amăgesc că dacă mai am puțină răbdare, lucrurile se vor așeza de la sine. Uneori se mai așază, dar de cele mai multe ori doar mă învăț eu să stau mai comod într-o situație care îmi face rău.
Una dintre cele mai periculoase minciuni pe care mi le spun e aia cu “mai am timp”. Îmi zic că mai am timp să-mi sun părinții, să plec într-o vacanță, să spun ce simt sau să mă apuc în sfârșit de chestia aia pe care o amân de zece ani. Doar că timpul e singura chestie pe care o sparg fără să știu cât mi-a mai rămas în buzunar.
Mai e și minciuna aia super comodă, “mă doare-n p…a”. O arunc rapid după o despărțire, o dezamăgire sau când mă ignoră cineva. Dar dacă chiar mă dorea-n cot, nu mai verificam telefonul din minut în minut, nu mai reciteam mesajele vechi și nu-mi mai făceam o sută de filme în cap. De multe ori zic că nu-mi pasă tocmai pentru că mă roade grav.
Apoi e vrăjeala pe care mi-o vând singur: “așa sunt eu”. De parcă felul meu de a fi e o condamnare pe viață și nu mai pot învăța sau schimba nimic. Bag repede plăci din alea cu “așa sunt eu gelos”, “așa vorbesc eu mai nervos” sau “eu nu mai pot avea încredere”. În realitate, nu sunt “așa”, doar m-am învățat așa și mi-e mai comod să-mi numesc proastele obiceiuri personalitate.
Cea mai parșivă minciună rămâne însă aia cu “alții sunt de vină”. Uneori chiar sunt, n-am ce zice. Dar când aleg de fiecare dată același tip de oameni toxici, aceleași relații proaste și fac exact aceleași greșeli, nu mai e ghinion. E un tipar de rahat pe care refuz să-l văd.
Iar la final vine și placa cu banii “dacă aveam mai mulți bani, eram fericit”. Banii îmi iau o tonă de griji de pe cap, îmi cumpără timp și confort, dar dacă sunt praf pe interior, nu mă salvează contul din bancă. Pot să am o casă uriașă și să-mi fie scârbă să mă întorc în ea, sau să am contul plin și să n-am cu cine să beau o bere.
Nu toate vrăjelile te distrug, că mai sunt și din alea care te țin pe linia de plutire când ești la pământ. Problema e când transform o gogoașă de care aveam nevoie ieri într-un adevăr după care-mi ghidez viața și azi.
Am înțeles că maturitatea începe când am tupeul să-mi spun lucrurilor pe nume: nu salvez toate relațiile, oamenii nu se schimbă de la sine și multe vise se duc pe apa sâmbetei. N-am timp infinit, nu sunt mereu victima și n-are rost să aștept să-mi pice din cer ce n-am avut tupeu să-mi construiesc.
Adevărul e mai nasol de înghițit, dar are un mare avantaj față de minciună: odată ce l-am acceptat, pot în sfârșit să fac ceva cu viața mea.
Leave a Reply