E fascinant cât de deconectați am ajuns să fim, deși avem aplicațiile pline ochi de oameni.
Avem sute de persoane în lista de prieteni, urmărim pe bandă rulantă, avem grupuri, discuții, notificări și oameni care ne lasă câte o inimioară aproape zilnic. Și, cu toate astea, sunt seri în care pui telefonul pe noptieră și-ți dai seama că n-ai pe cine să suni dacă vrei să vorbești pe bune.
Asta-i faza ciudată în ziua de azi, suntem mufați non-stop la ecrane, dar pe dinăuntru suntem mai singuri ca niciodată.
Vezi instant ce face un om la capătul lumii, unde a plecat în vacanță, ce mănâncă la prânz sau ce piesă ascultă pe fundal. Dar habar n-ai ce-i în sufletul lui. Și probabil nici nu mai întrebi.
“Ce faci?” a ajuns doar o formulă de complezență, nu o întrebare sinceră. Răspunsul vine pe pilot automat: “Bine”. Și discuția s-a terminat. Nu pentru că omul chiar e bine, ci pentru că nimeni nu mai are răbdare să întrebe și a doua oară.
Asta mi se pare cea mai tristă parte, avem acces permanent la toată lumea, dar nu mai avem timp de nimeni.
Te uiți pe net la poze cu oameni la petreceri și restaurante. Toți par fericiți, toți sunt înconjurați de gașcă și par că trăiesc visul. Doar că o poză cu zece inși la masă nu înseamnă că te poți baza pe vreunul. Un like nu e apropiere, un follow nu e prietenie, iar un mesaj de “La mulți ani” dat cu copy-paste la toată agenda e doar o bifă de complezență.
Am ajuns să confundăm prezența pe ecran cu apropierea reală. Dacă cineva îți apare zilnic în feed, ai impresia că face parte din viața ta. În realitate, nu știi nimic despre el și nici el despre tine.
Rețelele ne-au dat o formă comodă de companie, poți să pari înconjurat de oameni fără să te expui deloc, să vorbești ore întregi fără să zici nimic personal și să arăți poze din casă fără să lași pe nimeni să treacă pragul. E confortabil, dar nu ține loc de o relație sinceră.
Apropierea înseamnă să poți suna pe cineva când ești dărâmat și să știi că nu deranjezi. Să stai la o cafea fără să butonezi telefonul, să zici pe șleau că ești la pământ și să ai un om care prinde din prima, doar după voce, că ceva nu e în regulă. Chestiile astea nu se văd în cifre, nu apar în statistici și nu-ți aprind ecranul cu notificări. De asta le și pierdem atât de ușor.
Problema nu e că avem prea mult internet, ci că-l folosim ca să înlocuim ce nu mai avem curaj sau chef să construim în viața de zi cu zi.
E mai comod să arunci un like decât să pui mâna pe telefon, să trântești un emoji decât să zici deschis “mi-e dor de tine”, sau să bagi o poză cu zâmbet fals decât să recunoști că ești la pământ.
Din când în când ar trebui să închidem ecranul și să vedem cine mai e de fapt lângă noi. Nu cine ne dă like sau cine se uită la story-uri, ci cine ar răspunde la telefon la două dimineața dacă am avea o problemă reală.
La finalul zilei, nu lista de contacte te scapă de singurătate, ci oamenii pe care îi ai cu adevărat aproape. Poți să ai o listă de prieteni lungă cât o zi de post și să n-ai cu cine să bei o cafea fără să te uiți la ceas.
Și uite așa ajungi cu agenda plină de numere de telefon, dar n-ai cu cine să schimbi două vorbe sincere.
Leave a Reply