Unele relații nu se rup din lipsă de dragoste. Se rup pentru că doi oameni, oricât ar ține unul la altul, nu mai sunt în stare să împartă aceeași casă fără să iasă scântei. Și asta te rupe cel mai rău. Dacă s-a stins tot, îți iei frumușel geanta, te doare o lună-două, îți vezi de treabă și omul ăla devine istorie.
Problema e când încă îți pasă. Când vezi că-i merge bine și te bucuri sincer, sau când pățești o chestie peste zi și primul impuls e să-l suni să-i povestești. Doar că, de cum intrați amândoi pe ușă, parcă se schimbă aerul. Orice mărunțiș ajunge motiv de scandal. Fiecare stă la pândă, nimeni nu mai are răbdare să asculte și fiecare trăiește cu impresia că doar el trage la căruță. Ajungi să vii acasă mai stresat decât pleci la muncă.
Plus că oamenii nu rămân la fel. Ce-ți convenea la 20 de ani poate să te calce pe nervi la 45. Nu trebuie să fie nimeni de vină, pur și simplu nu mai trageți în aceeași direcție.
Și se mai adună și mizeriile băgate sub preș. Toate vorbele aruncate aiurea peste care ai zis că treci, dar care ți-au rămas pe creier. Sau momentele alea grele când aveai nevoie de el și te-a lăsat să te descurci singur. Nu dispar nicăieri. Stau acolo pitite până când, într-o zi banală, se lasă cu scandal monstru de la câteva firimituri pe masă.. N-are nicio treabă pâinea, evident. E vorba de tot ce-ai înghițit în sec ani de zile.
Și așa ajungi să trăiești din amintiri. Ții la cum erați la început, la vacanțele alea mișto și la râsetele de atunci, dar realitatea de acum nu mai are nicio legătură cu ce-a fost.
Poți să mai încerci, să mai lași de la tine, dar câteodată trebuie să fii sincer cu tine, degeaba este iubire dacă nu mai ai pic de liniște în casă. Nu poți să trăiești la nesfârșit cu garda sus.
Când pui punct, nu înseamnă că n-a fost pe bune sau că ai pierdut timpul degeaba. Înseamnă doar că ați ajuns într-un punct unde vă faceți mai mult rău decât bine și că e mai sănătos să vă opriți.
Eu cred din tot sufletul că atunci când iubești o persoană, nu ai cum să-i vrei decât binele.
Da, sunt total de acord că ne schimbăm în timp, că nu mai suntem la fel la 40 sau 50 de ani ca la 20 și că învățăm lecții pe parcurs. Și nici eu nu sunt de acord cu ideea de a tăcea doar ca “să fie bine” în casă.Dar refuz să cred că atunci când iubești, poți să rănești.
Pentru mine, dacă există iubire, n-ai cum să jignești intenționat, să arunci cu vorbe sau să faci rău. Din contră, când iubești, ești acolo, asculți, dai atenție și ai curajul să clarifici lucrurile cu cuvinte calde și blânde. Cred că poți spune absolut orice te doare fără să distrugi liniștea din casă și fără să-l faci pe celălalt să stea mereu cu garda sus.
Așa simt eu iubirea în esența ei: ca pe un spațiu unde ne facem bine unul altuia, nu rău.