De multe ori zicem “te iubesc” când, de fapt, ne e doar frică de singurătate sau groază că rămânem fără omul de lângă noi. La început le confunzi ușor, că ambele vin la pachet cu dor, cu gânduri non-stop și cu senzația că celălalt e tot ce contează.
Dar diferența se vede repede în viața de zi cu zi.
Când iubești pe bune, îl lași pe om să respire și te bucuri dacă e bine, chiar dacă nu face mereu fix cum ai vrea tu. Când e doar atașament și dependență, vrei să fie bine doar după regulile tale. Nu cauți partener, cauți liniște pentru fricile tale.
De aici pleacă toată nebunia pe care mulți o iau drept pasiune, verificat mesaje, priviri suspicioase, întrebarea clasică “unde ești și cu cine ești?” la fiecare pas și crize de nervi dacă omul vrea să iasă două ore cu prietenii lui. Îi zici “fac asta pentru că te iubesc”, dar pe românește e “fac asta pentru că turbez de frică să nu te pierd”.
Asta nu mai e dragoste, e sufocare. Să ții la cineva nu înseamnă să-i confiști viața. Înseamnă să ai destulă încredere încât să-l lași să aibă prietenii lui, treburile lui și momentele lui de liniște, fără să crezi că dacă nu-ți dă mesaj din sfert în sfert de oră s-a terminat lumea.
Când devii dependent de celălalt, o zi bună se strică instant dacă nu ți-a răspuns la un apel. O seară banală se transformă în scandal monstru doar pentru că n-ai fost tu în centrul atenției.
Una e să zici “te aleg în fiecare zi” și alta e să zici “nu pot să trăiesc fără tine”. Prima arată că ești un om întreg care vrea să meargă la drum cu alt om întreg. A doua arată doar că ți-e frică să stai tu cu tine.
Dacă trebuie să ții pe cineva lângă tine cu scene de gelozie, cu vinovăție sau stând cu ochii pe telefonul lui, nu salvezi nicio dragoste. Tragi doar cu dinții de o iluzie, de frică să nu rămâi singur. Cine vrea să stea, stă de bunăvoie, nu legat de gard.
Leave a Reply