E o senzatie ciudata cand impingi poarta de la casa alor tai si simti ca locul ala nu mai e ce-a fost, desi nimic nu s-a mutat de la locul lui.
Gardul e tot acolo, treptele sunt aceleasi, usile au ramas pe pozitie, dar cand calci in curte simti ca pasesti intr-o amintire.
Cand erai pusti, locul ala era toata lumea ta. Acolo te trezeai cu noaptea-n cap, ieseai descult prin iarba, mancai pe fuga o bucata de paine cu unt si fugeai la joaca pana te prindea intunericul pe ulita, cu genunchii juliți si hainele pline de praf. N-aveai nicio grija pe pamant.
Dupa aia ai crescut, ti-ai luat viata in maini, ti-ai gasit un rost prin alte parti si ai inceput sa aduni chei, rate si belele pe cap.
Iar cand te intorci dupa niste ani si intri in fosta ta camera, parca s-a stramtorat totul. Dulapul la care abia ajungeai cu mana pare acum o cutie de lemn, tavanul e mai jos, iar curtea pe care o bateai in lung si-n lat la pas alergator ti se pare mica cat o palma de pamant. Nu s-au micsorat peretii, ci ai crescut tu si ti s-au schimbat ochii.
Dar cea mai grea lovitura nu sunt zidurile, ci oamenii.
Il vezi pe taica-tau cum se misca greu prin batatura si se asaza pe banca sa-si traga sufletul dupa fiecare treaba marunta. O vezi pe maica-ta cum umbla incet prin bucatarie, cu mainile muncite si parul alb, repetand aceleasi povesti de acum douazeci de ani.
Te uiti la ei si te strange in spate, oamenii pe care ii credeai de fier, care pareau ca tin tot universul pe umerii lor cand erai mic, sunt acum doar doi batrani care au nevoie de liniste si de grija.
Nu casa iti lipseste cand pleci de acolo, ci perioada aia cand era viata in curte, cand tata mesterea ceva pe la atelier, maica-ta striga dupa tine sa vii la masa si vecinii se opreau la gard la o vorba.
Daca mai ai parintii in viata, du-te si treci pragul casei mai des. Nu sta pe fuga. Bea o cafea cu ei, asculta-l pe batran chiar daca iti zice aceeasi intamplare pentru a zecea oara si uita-te la ei pe indelete. Ca intr-o zi o sa impingi poarta aia si n-o sa mai gasesti decat niste ziduri goale, si abia atunci o sa intelegi ca “acasa” nu erau peretii, ci oamenii care te asteptau in prag.
Leave a Reply