Am vazut cu totii povestea aia cum ca dragostea trebuie sa fie numai artificii, declaratii sforaitoare pe net si gesturi spectaculoase.
Dar cand se strange latul si viata da cu tine de pamant, toata galagia asta nu mai valoreaza doi bani.
Cea mai grea dovada de atasament e cand omul de langa tine e la pamant, n-are chef de nimic, iar tu esti in stare sa stai langa el fara sa-l toci la cap. Fara sa-l intrebi din doua in doua minute “dar ce ai, dar de ce esti posomorat, dar spune-mi si mie ce s-a intamplat”. Fara sa-i tii teorii si lectii de viata despre cum trebuie sa gandeasca pozitiv.
Uneori se aduna atata oboseala, scarba sau griji, incat pur si simplu n-ai cuvinte sa explici ce te apasa. Vrei doar sa taci si sa-ti tragi sufletul.
Si e cumplit de greu sa accepti ca nu poti rezolva problema pe loc, cu o vorba buna sau o solutie magica. Iti trebuie tarie sa nu transformi tacerea ei intr-o drama despre tine “De ce nu-mi vorbesti, te-ai suparat pe mine, am facut eu ceva gresit?”.
Uneori nu e deloc despre tine. E doar un om care incearca sa se adune din bucati pe marginea patului.
Sa fii prezent inseamna sa pui o cana de cafea pe masa, sa pui o mana pe umarul ei si sa nu fortezi nicio discutie daca vezi ca nu poate. Sa stie doar ca esti acolo, in camera, si nu pleci nicaieri daca se lasa linistea.
La restaurant, la o bere, cu zambetul pe buze si cand banii vin usor, e cel mai simplu lucru din lume sa fii un partener minunat. Oricine poate sa iubeasca un om cand e vesel, odihnit si plin de energie.
Caracterul se vede abia in serile alea mute, cand casa e rece, cand treaba merge prost si ramai langa femeia aia chiar daca nu primesti nicio atentie, nicio lauda si niciun zambet inapoi. Sa stii sa taci impreuna cu ea si sa astepti pana trece furtuna.
Leave a Reply