Stiti de ce noi, astia, decreteii, am citit mult si am ajuns sa-l citim chiar si pe Agarbiceanu?
Pentru ca nu aveam 7000 de canale, nici internet, nici telefoane inteligente si nici acces la tehnologie la orice ora din zi si din noapte. Aveam televizorul, cu doua-trei ore de program pe zi, cateva reviste, niste carti si multa vreme libera.
Si, cand se termina programul la televizor, nu aveai unde sa dai scroll. Asa ca n-aveai incotro, puneai mana pe o carte din biblioteca, rasfoiai un ziar vechi sau ieseai pe maidan.
Daca voiai sa dai de un tovaras, nu-i trimiteai mesaj pe telefon si nu-i dadeai ping. Bateai drumul pe jos pana la el, te opreai in fata blocului sau la poarta si urlai cat te tineau plamanii “Ba, iesi?”. Daca nu raspundea, mai strigai o data, pana scotea maica-sa capul pe geam si-ti zicea ca-i pedepsit sau te trimitea acasa la lectii.
Iar varful de tehnologie cu care ne plimbam mandri prin buzunare era un RIC mic, cu castile alea de plastic ieftin pe urechi. Ala era luxul suprem. Nu exista nicio anulare de zgomot, prindeai mai mult paraziti si fasait, iar firul ala subtire avea un talent incredibil sa se faca noduri-noduri in buzunar. Dar cand prindeai un post cu muzica buna, erai cel mai fericit om din cartier. Umblai cu aparatul in sus si-n jos prin aer, cautand undele de parca vorbeai direct cu satelitii.
Daca voiai sa afli ceva, nu exista Google. Intrebai pe tata, pe vreun profesor sau rasfoiai un dictionar gros pana te dureau ochii. Daca ti se rupea lantul la bicicleta sau se strica o roata, nu cautai tutoriale pe internet, mestereai cu o cheie ruginita si o sarma pana-ti rupeai degetele si reuseai s-o pui pe picioare.
Si cel mai mare castig era ca nu stiam tot ce misca in curtea altora. Nu stiam cine si-a tras masina, cine cu cine a mai divortat si ce mananca lumea pe la restaurante scumpe. Ne vedeam de viata noastra simpla.
Ne plictiseam de ne sareau capacele, dar plictiseala aia ne punea mintea la treaba. Dintr-un bat faceai sabie, dintr-o camera veche de cauciuc trasa pe deal faceai sanie si dintr-o dupa-amiaza pe coclauri scoteai o poveste pe care o tii minte si dupa patruzeci de ani.
Nu aveam mai nimic din ce au copiii de azi, dar aveam timp si rabdare. Mergeam pe jos kilometri intregi ca sa gasim un prieten sau o carte buna. N-aveam telefoane inteligente, dar aveam curaj sa dam cu capul de viata pe cont propriu.
Ce frumos ai scris! Mi-ai atins o coardă foarte sensibilă în inimă și m-ai întors instantaneu în timp.
Fac parte din generația crescută fără internet, citindu-te, mi-am dat seama că am împărțit exact aceeași magie. Am avut și eu parte de acea libertate deplină, curată, pe care astăzi o găsim tot mai greu. Sentimentul acela incredibil că nu aveai nimic și, totuși, simțeai că ai absolut totul.
Ce mi-a plăcut cel mai mult la copilăria noastră a fost capacitatea de a fi acolo, prezentă 100% în fiecare secundă. Ne bucuram cu adevărat de momente. Nu aveam nevoie de reguli scrise sau de ecrane; ne adunam și inventam un joc din nimic, pe loc, dintr-o simplă privire. Transformam orice obiect într-o jucărie, iar imaginația noastră nu avea limite. Ne aveam unii pe alții și asta era de ajuns ca să fim fericiți.
Cred că exact această prezență absolută și bucurie simplă este ceea ce lipsește cel mai mult lumii de azi.
M-am regăsit complet în cuvintele tale.
Mi-ai creat o emoție atât de caldă și de plăcută astăzi…