Va aduceti aminte de Columbia lui Garcia Marquez, cu oamenii care plecau bezmetici la drum sa-si ridice o asezare, fara sa aiba habar ce-i asteapta dincolo de orizont? Mergeau inainte orbecaind, convinsi ca dupa primul damb dau de pamantul fagaduintei. Nu le trecea prin cap ca fix dupa dealul ala se ridica un munte de piatra de netrecut. Dar mergeau, fiindca firea omului e facuta sa creada orbeste ca dincolo de ce vede cu ochii trebuie sa fie ceva mai bine.
Cand ma uit la ce traim noi aici, am impresia clara ca n-am iesit niciodata din povestea aia. Ne-am impotmolit undeva intre deal si munte si ne invartim in cerc ca orbii.
Tragem la deal, transpiram, schimbam guverne peste guverne, rotim presedinti, schimbam sigle de partide si lozinci sforaitoare. Cand ajungem in sfarsit sus pe coama, gafaind si cu speranta in dinti, dam cu nasul de acelasi perete rece de piatra. Si ce facem? Nu punem mana pe tarnacoape. Il ocolim nitel, mai facem o carare stramba prin noroi, mai asteptam sa treaca un mandat de patru ani, mai inventam un nou salvator pe care sa-l pupam in piata publica si ne mintim iarasi la televizor ca “de data asta chiar o sa fie altfel”. Si uite-asa au zburat peste treizeci de ani.
Intre timp, cine a avut o meserie curata si putin curaj si-a pus viata in doua valize si a plecat sa-si caute rostul prin alte zari. Cine n-a putut sa plece s-a resemnat si s-a adaptat. Iar cine a ramas a invatat sa supravietuiasca de azi pe maine printre promisiuni de campanie, improvizatii cu sarma, cumetrii, nepotisme la stat si explicatii docte date la stiri despre de ce nu se poate.
N-avem lipsa de minti luminate si nici de oameni care rup carca la munca. Avem pamant, avem resurse, avem de toate. Ce ne lipseste cu desavarsire e directia. Ne lipsesc niste oameni asezati, cu scaun la cap, care sa gandeasca macar cu zece centimetri dincolo de urmatoarea duminica a alegerilor. Fiindca o tara adevarata nu se leaga din discursuri plangacioase si pomeni electorale aruncate de frica; se ridica cu sudoare, an de an, deceniu dupa deceniu.
Dar noi am ramas cu boala asta veche, sa vina altul sa ne mature in fata curtii. Asteptam un presedinte providential, un partid curat ca lacrima, un guvern luminat, un soi de mesia care sa pocneasca din degete si sa ne scape de greu. Oricine, numai sa nu fim nevoiti sa privim adevarul verde-n fata: muntele ala nu se da singur la o parte doar fiindca ne prefacem noi ca nu-l vedem.
Locul asta nu e un pustiu lipsit de vlaga. E doar o tara in care s-au perindat prea multi la volan si niciunul n-a stiut incotro duce drumul. O adunatura de oameni care inca merg inainte impinsi de aceeasi naivitate obosita: “lasa, ca dupa dealul urmator o sa fie bine”.
Numai ca dealul l-am trecut de mult, iar stanca e tot in fata noastra, mai neagra si mai abrupta. Daca nu schimbam noi felul in care mergem, n-o sa mai ridicam niciodata casa aia pe care ne-o promitem la fiecare patru ani. O sa continuam sa bajbaim prin praf, cu nervi, cu bagaje facute pe jumatate, cu sperante desarte si cu aceleasi minciuni recitate la nesfarsit.
Un pustiu nu inseamna ca nu mai calca picior de om pe acolo. Inseamna doar un loc in care o multime intreaga se calca pe picioare, fara sa mai aiba habar incotro merge.
Leave a Reply