Luna asta are mereu un iz al ei, de te da peste cap fara sa vrei. Nu e doar ca se lasa ceata dimineata pe lunca si-ti intra un frig jilav in oase, sau ca aprinde vreun nene din vecini o gramada de vreascuri si frunze uscate si umple toata strada de fum. E o amestecatura ciudata care-ti baga direct in nari anii aia de demult, oricat ai incerca sa-ti vezi de ale tale.
Cautam alaltaieri prin sifonierul ala greu din dormitor, ca ma saturasem sa dardii pe bicicleta doar intr-un tricou subtire. Am tras o bluza de lana de pe un umeras din spate, am dus-o spre nas si m-a izbit direct mirosul ala intepator de naftalina si haine batute de vreme, amestecat cu carpa veche.
In secunda aia mi s-a rupt filmul cu blocul, cu cheile de la masina si cu toata agitatia din cap.
M-am trezit direct copil, descult pe presurile alea aspre de carpa din bucataria de vara. Afara abia daca se lumina de ziua, un frig cainesc intra pe sub usa, iar soba huruia infundat cu niste lemne de salcam, scotand cate un puf de fum pe la plita cand batea vantul mai tare. Mirosea a ceai greu de musetel, a paine groasa rumenita pe tabla si a fum curat. Venea bunica din tinda, infrigurata toata, trantea un brat de surcele langa vatra si ma lua la carpeala ca de ce calc cu talpile goale pe cimentul ala rece. Imi tragea un pulover aspru pe gat de ma zgaria pana la sange si ma trimitea sa mananc.
Ciudata dracie e si mintea omului. Poti sa uiti unde ai pus o cheie de zece sau ce-ai vorbit ieri la pranz cu seful, dar mirosurile astea din copilarie raman infipte undeva adanc si nu scapi de ele toata viata.
Cand esti un mucos, te doare-n cot de filozofii. Bati mingea pe maidan pana ti se invinetesc degetele in tenisi, rupi pantalonii prin garduri si crezi ca batranii din casa sunt nemuritori, ca o sa stea acolo toata viata sa-ti curete noroiul de pe cizme. Nu-ti trece prin scafarlie ca vine o zi cand n-o sa mai aiba cine sa te strige de la poarta ca s-a racit mancarea.
Te trezesti om in toata firea, te prinde un septembrie ploios pe strada, stai cu cana de cafea in mana la un semafor si dintr-o data te strange ceva in piept. Tragi aerul ala umed in piept si-ti dai seama ca toti oamenii aia batrani care aveau grija de tine s-au curatat de mult. Casa e pustie, iar tu ramai cu o bluza veche de lana in mana, stand ca prostul in mijlocul camerei si adulmecand un miros vechi, doar ca sa mai simti cateva secunde cum era cand aveai pe cineva in spate.
Pentru mine, septembrie miroase a levănțică… îmi aduc aminte cum o adunam cu bunica și o puneam în dulapuri, iar mirosul ăla însemna pur și simplu “acasă la bunica”.
Mirosul de ploaie, de fum și de pâine caldă… toate ne strâng în piept acum, când suntem oameni mari. Păstrăm atât de adânc în memorie acești oameni dragi tocmai pentru că ne-au dăruit o stare de bine de neprețuit, o siguranță și o căldură pe care le purtăm în suflet toată viața, chiar și atunci când rămânem doar cu o haină veche în mână și cu dorul în piept.