Ai patit vreodata sa stai in fata unui berbec, sa-i explici o chestie simpla de trei ori la rand, mura-n gura, ca la copii de gradinita, si la sfarsit sa te priveasca lung si sa-ti zica plin de el “Hai lasa, ma, ca n-ai inteles tu nimic din ce-am zis eu”?
In clipa aia simti cum ti se urca sangele-n tample. Tu ai stat calm, n-ai ridicat tonul, i-ai desenat practic situatia pe o bucata de hartie sau i-ai aratat negru pe alb cu documentul pe masa. El se uita la foaie, nu intelege nici o boaba, dar e prea mandru sa zica “ba, n-am stiut treaba asta”. Nici vorba. Face ochii mici, se scarpina dupa ceafa, prinde un cuvant aruncat de tine la intamplare si se agata de ala ca orbul de gard “Aaa, pai vezi? Ai zis adineauri de treaba aia de marti, deci n-are cum sa fie asa!”.
N-are nicio legatura cu ce vorbiti, dar omul a gasit o portita sa schimbe vorba. Si daca-i demonstrezi pe loc ca bate campii, nu se lasa. Isi trage aer in piept, ridica putin barbia si-ti tranteste o concluzie atat de rupta de realitate, ca ramai blocat cu gura cascata, intrebandu-te daca respirati acelasi aer.
Iar ce ma scoate cel mai tare din sarite e mutra aia a lui de final. Zambeste satisfacut, iti bate usor un umar de parca ti-ar face o favoare ca a stat de vorba cu tine si pleaca fluierand, convins pana-n maduva oaselor ca ti-a dat o lectie pe care n-o s-o uiti toata viata.
Poti sa patesti asta oriunde, cu vreun mester care-ti pune gresia stramb si-ti zice ca e peretele tau curbat, cu un coleg la munca care nu stie sa trimita un tabel si da vina pe program, sau cu un unchi la o masa de duminica care-ti explica el cum sta treaba cu banii si cu politica lumii dupa ce a vazut doua filmulete pe telefon.
Oamenii astia nu intra intr-o discutie ca sa afle ceva nou sau sa rezolve o problema. Intra ca la razboi. Pentru ei, daca recunosc o data ca s-au inselat sau ca n-au habar de un subiect, zici ca le-a picat coroana de pe cap in noroi. Mai bine sustin o tampenie crunta pana crapa decat sa spuna omeneste “da, ma, ai dreptate, n-am stiut”.
Si-am invatat si eu o lectie dupa ce mi-am mancat nervii degeaba ani de zile, cand vezi ca omul nu vrea sa priceapa, n-are rost sa-i mai aduci dovezi. Daca-i pui legea sub nas, zice ca legea e proasta, daca-i aduci trei martori, zice ca sunt platiti de tine. Ii zici un “da, ma, cum zici tu” scurt, te intorci pe calcai si-ti vezi de treaba ta. Lasa-l sa creada ca a castigat, ca n-ai tu de ce sa faci ulcer doar ca sa-i desfunzi lui mintea.
Cred că fiecare dintre noi s-a regăsit, măcar o dată, în aceste rânduri. Însă dincolo de zâmbetul ironic pe care ni-l lasă o astfel de situație, cred că ea ne arată ceva foarte profund despre firea umană și despre modul în care ne conectăm, fie că e vorba de job, de relații sau de viața de zi cu zi.
Pentru că, până la urmă, cea mai frustrantă parte nu este doar că omul nu înțelege, ci acel moment în care el greșește, dar prin nu știu ce magie a orgoliului, tot tu ești scos vinovat. Tot tu ești cel bătut în cap, cel care trebuie să repare lucrurile și să-și ceară scuze pentru o greșeală care nu-i aparține.
Suntem oameni și e firesc să greșim sau pur și simplu să nu avem habar de un anumit subiect. Uneori nu vedem un punct de vedere pe loc, în febra momentului, mi se întâmplă și mie, tuturor ni se întâmplă. Însă capacitatea de a te opri, de a reflecta și de a avea tăria să spui “Da, ai dreptate, am greșit” sau “Uite, chiar nu știu treaba asta, explică-mi” este un test suprem de caracter. Din păcate, mulți văd asta ca pe o slăbiciune, când de fapt este o dovadă de maximă maturitate și asumare.
Așa cum zici și tu în final, când vezi că omul nu vrea să priceapă, cel mai înțelept este să-l lași în pace. Nu din nepăsare, ci pentru că unii oameni sunt ca o casetă veche, blocată: în mintea lor rulează la nesfârșit aceeași bandă, același film, de la capăt și de la capăt. Oricât de mult ai încerca să le arăți o altă imagine, banda lor pur și simplu nu o poate reda. Și atunci, alegi să privești detașat, cu blândețe și liniște, acceptând că fiecare dintre noi își trăiește propria poveste, în ritmul lui.