Ma gandesc uneori ca exista oameni care intra in viata noastra fara sa faca prea mult zgomot, dar care reusesc sa schimbe ceva in felul in care privim lumea. Nu vin cu promisiuni, nu ne spun ca vor ramane si nici nu ne ofera motive clare sa credem ca intre noi ar putea exista mai mult. Si totusi, fara sa intelegem exact cand s-a intamplat, incepem sa-i purtam cu noi.
Ne trezim gandindu-ne la ei in momente in care n-ar avea niciun motiv sa ne vina in minte. Vedem ceva amuzant si ne intrebam ce ar spune. Ni se intampla ceva frumos si primul impuls este sa le povestim. Auzi o melodie si, dintr-odata, cateva versuri par sa vorbeasca despre o conversatie pe care ai avut-o cu ei acum cateva saptamani.
Si atunci intelegi ca ceva s-a schimbat.
Nu stii daca este iubire, daca este inceputul ei sau daca pur si simplu ai gasit un om langa care o parte din tine se simte neobisnuit de bine. Stii doar ca prezenta lui a inceput sa conteze intr-un fel pe care nu-l poti explica si nici nu te grabesti sa-l explici.
Pentru o vreme, nici nu ai nevoie de raspunsuri.
Iti ajunge sa vorbiti. Sa razi la o gluma pe care poate nimeni altcineva n-ar intelege-o. Sa afli cum i-a fost ziua. Sa observi ca isi aminteste un lucru pe care i l-ai spus in treacat. Sa descoperi ca exista oameni cu care poti vorbi despre nimicuri si, fara sa-ti dai seama, sa ajungi la lucrurile care conteaza cu adevarat.
Poate ca tocmai de aceea ne apropiem de unii oameni. Nu pentru ca ne promit fericirea, ci pentru ca, in prezenta lor, viata pare putin mai usoara.
Problema apare atunci cand incepi sa te intrebi daca ceea ce simti tu exista si in celalalt.
La inceput, iti spui ca nu trebuie sa grabesti lucrurile. Ca oamenii au ritmuri diferite, ca fiecare vine cu propriile experiente si ca nu orice apropiere trebuie transformata imediat intr-o declaratie. Iti place sa crezi ca lucrurile frumoase au nevoie de timp.
Dar timpul are un obicei ciudat. Uneori clarifica sentimentele, alteori doar ne ofera mai multe ocazii sa ne mintim frumos.
Ajungi sa observi cine cauta pe cine, cine initiaza conversatiile, cine isi face timp si cine raspunde doar atunci cand ii este comod. Incepi sa distingi intre un om care se bucura sa te aiba in viata lui si unul care isi doreste cu adevarat sa faca parte din viata ta.
Iar diferenta aceasta nu este intotdeauna usor de acceptat.
Pentru ca poti avea parte de momente frumoase cu cineva fara sa ai un loc sigur in sufletul lui. Poti fi important intr-o anumita perioada, poti fi omul caruia ii povesteste lucruri pe care nu le spune oricui, poti simti ca intre voi exista o apropiere speciala si totusi sa nu fii persoana pe care ar alege-o atunci cand ar trebui sa aleaga.
Poate ca aceasta este una dintre cele mai complicate forme de singuratate: sa nu fii singur in preajma cuiva, dar sa nu stii daca ai vreodata un loc al tau in lumea lui.
Si totusi, nu cred ca fiecare sentiment neimpartasit este o greseala. Nu cred ca trebuie sa ne rusinam pentru ca am simtit mai mult decat am primit. Sentimentele nu sunt contracte, iar oamenii nu ne datoreaza iubire doar pentru ca am fost sinceri cu ei.
Uneori, pur si simplu, doi oameni nu ajung in acelasi punct in acelasi timp.
Unul este pregatit sa inceapa o poveste, celalalt inca incearca sa inteleaga ce isi doreste. Unul priveste apropierea ca pe o posibilitate, celalalt o traieste ca pe o prietenie frumoasa. Niciunul nu trebuie sa fie vinovat pentru asta.
Dar niciunul dintre noi nu poate trai la nesfarsit din posibilitati.
La un moment dat, trebuie sa ne intrebam daca asteptam un om real sau daca asteptam ca el sa devina omul pe care ni l-am imaginat. Daca iubim ceea ce exista intre noi sau ceea ce speram sa existe intr-o zi. Daca ne bucuram sincer de apropierea lui sau daca fiecare moment frumos a devenit, in secret, o promisiune pe care numai noi am facut-o.
Sunt intrebari incomode. Poate tocmai de aceea le amanam.
Ne spunem ca poate maine va fi diferit. Ca poate va intelege. Ca poate va observa. Ca poate, intr-o zi, va face acel gest care va schimba totul. Si, in timp ce asteptam acel moment, uitam ca viata noastra continua si in afara acestei asteptari.
Poate ca iubirea adevarata incepe cu speranta, dar nu cred ca ar trebui sa se transforme intr-o proba nesfarsita de rabdare.
Pentru ca exista o diferenta intre a oferi cuiva timp sa se apropie si a-i oferi toate zilele tale in speranta ca, intr-o buna zi, va dori sa o faca.
Si, cu toate acestea, mai exista ceva ce nu pot ignora.
Uneori, cand ma gandesc la oamenii pe care i-am intalnit si care au ramas undeva in mintea mea, nu regret ca i-am cunoscut. Regret doar ca n-am stiut niciodata ce a fost cu adevarat intre noi. Daca am fost doi oameni care s-au placut fara sa-si spuna sau daca unul dintre noi a vazut o poveste acolo unde celalalt a vazut doar o intalnire frumoasa.
Poate ca unele lucruri ar trebui spuse la timp. Poate ca un simplu “mi-ar placea sa te cunosc mai bine” ar putea schimba directia unei vieti. Sau poate ca, uneori, nici cele mai sincere cuvinte nu pot transforma un sentiment intr-unul impartasit.
Nu avem de unde sa stim daca nu incercam.
Dar nici nu putem sti cate povesti s-ar fi putut naste daca oamenii ar fi avut putin mai mult curaj si putin mai putina teama de a parea vulnerabili.
Ma intreb cate relatii au ramas simple prietenii pentru ca niciunul nu a vrut sa riste. Cate iubiri au fost confundate cu indiferenta. Cati oameni au plecat convinsi ca nu erau doriti, in timp ce celalalt astepta, poate, exact acelasi semn.
Si ma mai intreb daca toate aceste posibilitati sunt reale sau daca mintea noastra le inventeaza pentru a face mai suportabil ceea ce nu s-a intamplat.
Poate ca adevarul se afla undeva intre cele doua.
Poate ca exista povesti care ar fi putut deveni frumoase si povesti pe care noi le facem frumoase tocmai pentru ca nu au fost nevoite sa infrunte realitatea. Intr-o relatie adevarata, descoperi si oboseala, si diferentele, si zilele in care nu ai chef sa vorbesti. Intr-o relatie imaginata, toate acestea pot ramane pentru totdeauna in afara cadrului.
Uneori, nu ne este dor de ceea ce am trait cu cineva, ci de tot ceea ce ne-am imaginat ca am fi putut trai.
Si poate ca aceasta este lectia pe care o invatam cel mai greu: sa facem diferenta dintre un om care ne trezeste sentimente frumoase si un om care isi doreste sa construiasca ceva alaturi de noi.
Pentru ca primul ne poate schimba o perioada din viata. Al doilea ne poate schimba viata in fiecare zi.
Iar daca ar fi sa aleg intre o iubire intensa, dar nesigura, si una in care nu trebuie sa ghicesc permanent ce loc ocup, cred ca as alege linistea de a sti ca sunt dorit. Nu pentru ca misterul nu are farmec, ci pentru ca, dupa o vreme, chiar si cele mai frumoase intrebari obosesc atunci cand nu primesc niciun raspuns.
Totusi, raman cu un gand pe care nu reusesc sa-l alung.
Poate ca, intr-o alta varianta a vietii noastre, oamenii pe care nu am reusit sa-i iubim la momentul potrivit ar fi fost exact cei alaturi de care am fi gasit fericirea. Poate ca am fi avut conversatii lungi, dimineti linistite, planuri banale si toate acele lucruri mici care, adunate, fac o viata sa fie buna.
Poate ca am fi fost fericiti.
Sau poate ca ne-am fi cunoscut mai bine si am fi inteles ca ceea ce parea atat de frumos de la distanta nu era ceea ce cautam.
Nu vom afla niciodata.
Si poate ca tocmai aici se ascunde partea cea mai omeneasca a iubirii: nu putem trai toate vietile pe care ni le imaginam. Trebuie sa alegem una, sa ne asumam alegerile si sa acceptam ca unele usi raman inchise fara sa stim ce se afla in spatele lor.
Dar uneori, tarziu, intr-o seara obisnuita, ne vom aminti de un om si ne vom intreba ce mai face. Daca este fericit. Daca isi mai aminteste de noi. Daca a existat vreun moment in care s-a gandit sa ne spuna ceva si s-a razgandit.
Nu ne vom intoarce neaparat la el. Nu vom incerca sa schimbam trecutul. Poate ca vom zambi pur si simplu, cu acea tandrete pe care o pastram pentru lucrurile care au insemnat ceva, chiar daca n-au devenit ceea ce ne-am dorit.
Si atunci poate vom intelege ca nu toti oamenii care ne ating sufletul sunt meniti sa ramana. Unii ne arata ce putem simti, altii ne arata ce avem nevoie, iar altii ne invata, fara sa-si dea seama, cat de mult conteaza sa fim alesi.
Dar daca, intr-o zi, omul pe care l-ai asteptat atat de mult ar veni spre tine si ti-ar spune ca si el te-a iubit in tacere, ai mai avea curajul sa incepi povestea pe care ai visat-o sau ai intelege ca unele iubiri nu se pierd atunci cand nu se implinesc, ci atunci cand ajung prea tarziu?
Pentru ca poate ca nu timpul ne desparte intotdeauna de oamenii potriviti.
Poate ca uneori ne despart frica, orgoliul, tacerea si toate acele momente in care am fi putut spune ceva, dar am ales sa asteptam.
Iar gandul cel mai greu nu este ca cineva nu ne-a iubit.
Este ca poate am fost iubiti, intr-un fel pe care nu l-am recunoscut niciodata, de un om pe care nu l-am intrebat la timp.
Si daca viata ne-ar da sansa sa ne intoarcem o singura data la un asemenea moment, oare am schimba ceea ce am facut sau am avea nevoie sa pierdem aceeasi poveste inca o data ca sa intelegem ca, uneori, cel mai mare risc nu este sa iubesti si sa fii respins, ci sa nu spui niciodata ce simti si sa ramai o viata intreaga cu intrebarea: “Daca as fi avut curaj, oare am fi fost fericiti?”
Eu cred cu tărie că totul se reduce la curaj. La curajul de a simți, de a spune și de a risca. Ai întrebat dacă am avea curajul să începem povestea sau dacă am alege să o pierdem încă o dată. Răspunsul meu este un “Da” hotărât. Da, aș avea curajul. Mai mult, cred că viața ne oferă uneori acele momente magice în care, atunci când întâlnim o persoană, avem senzația stranie că o știm de undeva, dintr-o altă existență sau dintr-o altă variantă a vieții noastre. Este un semn că acolo trebuie să fim.
Iubirea este incredibil de frumoasă, indiferent dacă este sau nu împărtășită. Da, doare când ești singur în propriul tău sentiment, dar capacitatea în sine de a iubi profund, cu tot sufletul, este un dar. Nu este o greșeală și nu ar trebui să fie un motiv de rușine.
Iar când vine vorba de iluzii… cred că atunci când ești lângă un om care te vede cu adevărat așa cum ești, când simți o liniște caldă și poți să fii tu însuți, fără măști, fără falsitate, nu mai este vorba de o relație imaginată. Este ceva real și pur. Chiar dacă, la un moment dat, drumurile se despart sau realizezi că pentru celălalt n-a fost la fel, nu aș regreta nicio secundă. Să trăiești ceva atât de profund este o binecuvântare, nu un regret.
Eu aleg să am curajul să iubesc. Pentru că cel mai mare risc în viață nu este să fii respins, ci să rămâi închis în propria tăcere, întrebându-te mereu ce ar fi fost dacă ai fi avut curaj.