Exista un moment in viata in care cineva incepe sa insemne mai mult decat ar trebui. Nu se intampla nimic spectaculos. Nu se aud viori, nu se schimba anotimpurile si nici lumea nu se opreste in loc. Pur si simplu, intr-o zi, descoperi ca zambesti cand ii vezi numele pe ecran, ca iti amintesti lucruri marunte pe care ti le-a spus si ca unele dintre cele mai frumoase ganduri ale tale au inceput sa-i poarte chipul.
La inceput, iti spui ca este doar o simpatie. Apoi, ca poate este curiozitate. Dupa aceea, incepi sa cauti explicatii pentru lucruri pe care, inainte, nici nu le-ai fi observat.
De ce ti-a scris tocmai acum? De ce si-a amintit acel detaliu? De ce a ramas putin mai mult in conversatie? Oare a simtit si el ceva sau sunt eu cel care da sens unor gesturi obisnuite?
Si uite asa, fara sa-ti dai seama, ajungi sa traiesti o poveste in care celalalt poate nici nu stie ca are rolul principal.
Cred ca exista o forma aparte de tandrete in felul in care ne indragostim uneori. Incepem sa avem grija de cineva fara sa ne ceara, ii dorim zile bune chiar si atunci cand nu suntem motivul zambetului sau, ne bucuram cand ii merge bine si, pentru cateva clipe, uitam ca ne-am dori sa fim noi cei care ii fac viata mai frumoasa.
Nu este putin lucru sa poti simti toate acestea.
Dar nici usor nu este.
Pentru ca, la un moment dat, apare o intrebare pe care nicio emotie frumoasa nu o mai poate tine la distanta: daca eu ma gandesc atat de mult la omul acesta, oare exista vreun moment in ziua lui in care si el se gandeste la mine in acelasi fel?
Nu ai nevoie sa fii centrul universului nimanui. Stii ca fiecare om are viata lui, grijile lui, trecutul lui si propriile motive pentru care se apropie sau se indeparteaza. Dar undeva, in adancul sufletului, ti-ai dori sa contezi. Sa nu fii doar omul cu care se simte bine cand are timp, ci omul caruia ii face loc chiar si atunci cand timpul pare sa nu-i ajunga.
Pentru ca intre a fi dorit si a fi ales exista o diferenta pe care o intelegi cu adevarat abia atunci cand ajungi sa astepti.
Poti fi placut, apreciat, cautat din cand in cand. Poti avea conversatii care iti fac seara mai frumoasa si poti simti o apropiere care pare sa promita ceva. Dar toate acestea nu inseamna neaparat ca doua persoane isi doresc acelasi lucru.
Uneori, unul construieste o casa in gand, in timp ce celalalt se bucura doar de priveliste.
Si poate ca niciunul nu este un om rau. Poate ca unul simte mai mult, iar celalalt nu poate oferi mai mult. Poate ca exista o diferenta de moment, de curaj sau de dorinta. Nu toate povestile netraite au nevoie de un vinovat.
Unele au nevoie doar de adevar.
Iar adevarul poate fi dureros tocmai pentru ca nu distruge ceea ce a existat, ci ceea ce ai sperat ca ar putea exista.
Cu toate acestea, nu cred ca trebuie sa regretam fiecare iubire care nu ne-a fost impartasita. Sunt oameni care ne trezesc parti frumoase din noi, oameni langa care redescoperim bucuria unui mesaj, nerabdarea unei intalniri si emotia aceea aproape copilareasca de a ne intreba ce urmeaza.
Poate ca, pentru o vreme, ne fac sa fim mai atenti, mai calzi, mai vii.
Dar cred ca exista o limita intre a pastra frumusetea unui sentiment si a ne pierde pe noi insine incercand sa-l transformam in ceva ce celalalt nu isi doreste.
Poti iubi pe cineva fara sa-l invinovatesti ca nu te iubeste. Poti pastra o amintire fara sa o transformi intr-o promisiune. Si poti accepta ca un om a insemnat mult pentru tine, chiar daca pentru el ai fost doar o intalnire frumoasa pe drumul vietii.
Greu este sa faci toate acestea fara sa te intrebi, macar o data, daca nu cumva ai renuntat prea devreme. Daca nu cumva, dincolo de taceri, exista si in celalalt o teama pe care nu stie sa o exprime. Daca unele povesti se pierd nu pentru ca oamenii nu se iubesc, ci pentru ca niciunul nu gaseste curajul sa faca primul pas.
Poate ca uneori chiar asa se intampla.
Dar poate ca alteori ne agatam de aceasta posibilitate fiindca este mai usor sa credem intr-o iubire ascunsa decat sa acceptam absenta ei.
Si aici incepe adevarata intrebare.
Cat din ceea ce simtim apartine omului din fata noastra si cat apartine povestii pe care am construit-o in jurul lui?
Poate ca nu ne indragostim numai de un om. Poate ca ne indragostim si de felul in care ne simtim langa el, de ceea ce trezeste in noi, de conversatiile care ar putea continua pana dimineata si de toate lucrurile simple pe care ni le imaginam facand impreuna.
Uneori, ne lipseste cineva. Alteori, ne lipseste ceea ce am fi putut trai alaturi de el. Iar cele doua doruri seamana atat de mult, incat ajungem sa nu le mai deosebim.
Ma intreb, asadar, daca toate iubirile au nevoie sa devina realitate pentru a avea valoare. Sau daca unele pot ramane frumoase tocmai pentru ca nu au fost supuse niciodata incercarilor vietii de zi cu zi.
Dar ma mai intreb ceva.
Daca ai putea alege, ai prefera sa afli ca omul pe care l-ai iubit in tacere nu a simtit niciodata nimic pentru tine sau ai prefera sa descoperi, dupa ani de zile, ca si el a simtit la fel, dar ca amandoi ati asteptat prea mult ca sa spuneti adevarul?
Poate ca prima varianta ti-ar frange inima pentru o vreme. A doua te-ar putea urmari o viata intreaga.
Pentru ca exista raspunsuri care dor, dar te elibereaza, si exista intrebari care nu dor in fiecare zi, dar se intorc exact atunci cand credeai ca ai uitat.
Iar uneori, cand privesti inapoi, nu te mai intrebi daca omul acela a fost iubirea vietii tale. Te intrebi daca ai avut vreodata sansa sa afli.
Poate ca cele mai triste povesti nu sunt cele in care doi oameni s-au iubit si s-au pierdut, ci cele in care doi oameni ar fi putut sa se iubeasca, dar au ramas fiecare in lumea lui, asteptand un semn de la celalalt.
Si poate ca, peste ani, unul dintre ei isi va aminti de o conversatie, de o privire sau de o seara obisnuita si se va intreba daca acela fusese momentul in care viata incercase sa-i apropie.
Nu va avea de unde sa stie.
Pentru ca viata nu ne spune intotdeauna cand suntem in fata unui inceput. Uneori, ne lasa sa credem ca este doar o zi obisnuita, iar abia mai tarziu intelegem ca acolo ar fi putut incepe ceva.
Iar gandul care ma tulbura cel mai mult nu este ca as putea iubi un om care nu ma iubeste, ci ca as putea trece pe langa omul care m-ar fi iubit cu adevarat, fiindca am fost prea ocupat sa astept ca altcineva sa ma aleaga.
Fiecare dintre noi ajungem, la un moment dat, în punctul în care cădem în capcana întrebărilor și ne închidem în noi de teamă. Cred că, înainte de a ne gândi dacă vom fi aleși, trebuie să ne dăm voie pur și simplu să fim noi înșine. Când ai curajul să fii sincer, viața îți aduce alături tot un om sincer. Da, întâlnim și oameni care mint sau se eschivează, dar învățăm din asta. Cu timpul, dobândești o claritate prin care simți, dincolo de cuvinte frumoase, dacă cineva este potrivit pentru tine sau nu. De cele mai multe ori nu ne lipsește intuiția, ci curajul. Iar decât o viață trăită în tăcere și în frici, este mult mai bine să riști și să spui ce simți. Chiar dacă te doare că nu este reciproc, acea durere îți arată că ceea ce ai simțit a fost real și că ești viu. Tragedia nu este să iubești fără să fii ales, ci să fii atât de ocupat cu fricile tale încât să nu vezi omul potrivit care stă chiar lângă tine.
Până la urmă, singurul risc adevărat în viață este să nu riști nimic. Timpul trece oricum, iar întrebările nespuse nu se transformă niciodată în răspunsuri. Este nevoie de un imens curaj doar ca să întinzi mâna și să fii tu cel care face primul pas, fără să știi ce urmează. Dar exact în acel curaj stă frumusețea vieții: în puterea de a deschide ușa și de a lăsa viața să se întâmple, în loc să o privești de pe margine.