Am observat ca exista oameni care iti vorbesc foarte frumos despre modestie, despre bun-simt si despre importanta de a nu te da mare. Iti explica imediat ca nu este frumos sa te lauzi, ca nu trebuie sa cauti atentia si ca valoarea unui om nu se masoara in aplauzele pe care le primeste.
Pana aici, toate bune.
Problema apare cand vine randul lor. Atunci descoperi ca modestia este o calitate pe care trebuie s-o ai tu, in timp ce ei au nevoie de apreciere, confirmari si recunoastere. Vor sa le observi realizarile, sa le admiri inteligenta, sa le remarci sacrificiile si sa le confirmi ca sunt deosebiti. Iar daca nu faci toate astea, se schimba atmosfera.
Dintr-odata, esti arogant, invidios sau incapabil sa apreciezi un om de valoare.
Mi se pare interesant cum unii oameni reusesc sa transforme modestia intr-o obligatie pentru ceilalti si admiratia intr-o obligatie pentru ei insisi. Nu vor sa para ca cer atentia, dar se supara cand nu o primesc. Nu-ti spun direct sa-i admiri, insa gasesc tot felul de metode prin care sa-ti aminteasca de cat sunt ei de buni, de destepti sau de importanti.
Uneori se lauda pe ocolite. Alteori isi prezinta realizarile ca pe niste sacrificii pe care nimeni nu le intelege. Iar daca nu reactionezi asa cum se asteapta, iti mai ofera o lectie despre lipsa de recunostinta a oamenilor.
In fond, nu pare sa-i deranjeze admiratia. Ii deranjeaza faptul ca aceasta nu vine automat.
Si aici cred ca apare diferenta dintre un om care se bucura sincer de ceea ce a realizat si unul care are nevoie permanenta sa i se confirme ca este special. Primul poate sa-si recunoasca meritele fara sa le foloseasca pentru a-i face pe ceilalti sa se simta inferiori. Al doilea pare sa aiba nevoie de un public care sa-i confirme, din cand in cand, propria importanta.
Nu este nimic gresit in a-ti dori sa fii apreciat. Cu totii ne bucuram atunci cand cineva ne observa munca, efortul sau calitatile. Problema incepe cand aprecierea nu mai este o bucurie, ci o pretentie. Cand nu mai este suficient sa fii multumit de ceea ce ai facut si simti nevoia ca toti ceilalti sa recunoasca acest lucru.
Iar partea cea mai amuzanta este ca tocmai oamenii care se declara deranjati de aroganta altora pot deveni extrem de sensibili atunci cand nu primesc atentia pe care considera ca o merita.
Vor sa fie admirati, dar nu vor sa recunoasca asta. Vor sa fie in centrul atentiei, dar se prefac ca nu-i intereseaza atentia. Vor sa fie apreciati fara sa para ca au nevoie de apreciere.
Numai ca nevoia de validare nu dispare doar pentru ca o ascunzi in spatele unor discursuri despre modestie.
Eu cred ca modestia adevarata nu inseamna sa te prefaci ca nu ai calitati si nici sa-ti minimalizezi realizarile. Inseamna sa le poti recunoaste fara sa simti ca trebuie sa fii permanent deasupra cuiva. Sa te bucuri de succesul tau fara sa ceri tuturor sa te aplaude si sa poti accepta ca uneori atentia va merge catre altcineva.
Pentru ca lumea nu este obligata sa te admire, asa cum nici tu nu esti obligat sa te micsorezi pentru a-i proteja altcuiva orgoliul.
Pana la urma, modestia nu se vede in lectiile pe care le dai altora despre cat de putin ar trebui sa se laude, ci in felul in care te comporti atunci cand nu te lauda nimeni.
Citeam textul tău și mi-am amintit de o perioadă din viața mea când și eu îmi spuneam că nu am nevoie de atenție, deși alegeam să postez zilnic pe rețelele sociale. A fost nevoie ca o persoană dragă să-mi pună în față o oglindă… incomodă de altfel, recunosc… ca să realizez că ceea ce spuneam se contrazicea cu ceea ce făceam. Și îi mulțumesc și azi pentru asta, pentru că mi-a deschis ochii și m-a ajutat să înțeleg ce mă reprezintă cu adevărat.
Cred că adevărul este că toți avem nevoie de atenție. Toți avem nevoie să fim apreciați și, mai ales, să fim văzuți de persoanele dragi de lângă noi. Este o nevoie profund umană. Dar cred că totul pornește de la intenție: când alegi să faci ceva pentru cineva, o faci pur și simplu din inimă și cu drag, nu ca să captezi atenția sau ca reflectoarele să fie pe tine.
Tot gândindu-mă la asta, mi-am amintit de niște texte profunde pe care le-am primit în tinerețe. Erau foi scrise la mașină, pline de sfaturi înțelepte care mi-au marcat formarea ca om – despre cum în loc de laudă ar trebui să alegi modestia, iar în loc de exces, cumpătarea… Le-am purtat cu mine ani de zile.
Astăzi, în social media, nu se vorbește despre modestie și cu atât mai puțin se arată. Lumea de azi pare să meargă în direcția opusă valorilor cu care am crescut eu: spre opulență, spre a arăta bogăția cu orice preț, spre o goană continuă după followeri și atenție.
Și tocmai de aceea mi-a plăcut mult concluzia ta… “lumea nu este obligată să te admire, asa cum nici tu nu ești obligat să te micșorezi pentru a-i proteja altcuiva orgoliul”. Când înțelegi asta și lași zgomotul rețelelor sociale deoparte, realizezi că adevărata modestie înseamnă să fii atât de împăcat cu cine ești în interior, încât să poți lăsa loc și omului de lângă tine să strălucească.
M-a pus mult pe gânduri textul tău, într-un mod tare frumos.