Exista oameni care, pana ieri, erau colegi cu toata lumea. Stateau la aceeasi masa, radeau la aceleasi glume si se plangeau de aceleasi probleme. Nimic nu parea sa-i diferentieze de restul echipei.
Apoi, la un moment dat, ceva se schimba. Nu neaparat functia din organigrama, nu salariul si nici competentele profesionale. Se schimba atitudinea. Incep sa priveasca lumea de sus, sa vorbeasca de parca ar avea ultimul cuvant in orice discutie si sa se comporte ca si cum simpla lor prezenta ar trebui sa impuna respect.
Si, daca te uiti mai atent, uneori singura schimbare reala este ca au devenit foarte apropiati de seful.
Nu am nimic de comentat despre viata intima a adultilor. Fiecare este liber sa-si aleaga relatiile. Problema apare atunci cand cineva confunda apropierea personala de o persoana cu autoritate cu propria valoare profesionala. Cand impresia ca are protectie incepe sa tina loc de competenta, iar familiaritatea cu seful devine un motiv sa-i trateze pe ceilalti ca pe niste subalterni personali.
Pana ieri nu avea nimic de spus intr-o sedinta. Astazi intervine peste toata lumea. Pana ieri respecta aceleasi reguli ca restul echipei. Astazi pare sa creada ca regulile sunt pentru cei care nu au relatiile potrivite. Iar daca cineva indrazneste sa nu-i acorde importanta pe care si-o imagineaza, apare imediat privirea aceea care spune “Tu chiar nu stii cu cine vorbesti?”
Ba da. Tocmai asta este problema. Stim foarte bine cu cine vorbim, dar nu intelegem de unde vine atata superioritate.
Mi se pare fascinant cum unii oameni isi schimba comportamentul nu atunci cand invata ceva nou, nu atunci cand obtin rezultate si nici atunci cand devin mai buni in ceea ce fac, ci atunci cand cred ca au castigat acces la o sursa de putere.
In loc sa foloseasca apropierea pentru a construi relatii profesionale mai bune, o transforma intr-un instrument de intimidare. Nu mai conteaza ce stiu, ci pe cine cunosc. Nu mai conteaza ce pot demonstra, ci cine le-ar putea lua apararea.
Desigur, nu orice relatie intre colegi si sefi inseamna favoritism. Exista relatii sincere si oameni care isi pastreaza profesionalismul indiferent de viata personala. Dar atunci cand apropierea de cineva aflat intr-o pozitie de conducere este folosita pentru a obtine avantaje sau pentru a-i umili pe ceilalti, problema nu mai este relatia in sine, ci abuzul de influenta.
Iar intr-o echipa, lucrurile acestea se observa mai repede decat isi imagineaza cei implicati. Colegii vad cine munceste, cine isi asuma responsabilitatea si cine incearca sa-si construiasca importanta din apropierea de persoana potrivita.
Poate ca unii reusesc sa obtina avantaje pe termen scurt. Dar respectul autentic nu vine la pachet cu functia sefului, nu se transmite prin relatii si nu apare automat pentru ca ai acces la usa biroului potrivit.
Respectul se castiga prin felul in care te comporti, prin ceea ce stii sa faci si prin modul in care ii tratezi pe ceilalti atunci cand ai puterea sa le faci viata mai usoara sau mai grea.
Poti sa ajungi foarte aproape de sef si totusi sa ramai foarte departe de ceea ce inseamna cu adevarat valoare profesionala.
Pentru ca una este sa ai influenta si alta este sa ai caracter. Iar daca singurul lucru care te face sa te simti superior colegilor este convingerea ca seful te va proteja, atunci nu ai castigat putere. Ai castigat doar impresia ca nu trebuie sa raspunzi pentru propriul comportament.
Si impresiile acestea au obiceiul neplacut de a disparea exact atunci cand se schimba seful.
De multe ori, din cauza acestor apropieri personale, oameni fără nicio pregătire sau competență ajung să fie ridicați în funcții unde, pur și simplu, nu își au locul. Partea cea mai dureroasă este că, în timp ce ei își poartă cu aroganță noul statut, în spatele lor rămân mereu ceilalți colegi care trebuie să muncească de două ori mai mult, să ducă greul și să le facă treaba în tăcere, pentru ca proiectele să nu sufere. Este o realitate tare tristă, pentru că dincolo de orgolii, valoarea și efortul celor care chiar știu meserie rămân ascunse în umbra unui favoritism.