Nu începe cu o greșeală mare, și începe cu lucruri mici, aproape invizibile. Un răspuns întârziat. O explicație pe jumătate. O promisiune lăsată în aer. Nu sunt suficiente cât să pleci, și sunt destule cât să simți că ceva nu e în regulă.
Și atunci apare testul. Nu spus, nu declarat, și doar trăit. Cât accepți fără să întrebi. Cât înțelegi fără să ți se explice. Cât rămâi fără să ți se ofere. Pentru că fiecare limită pe care nu o pui devine, încet, noul standard.
Nu te înșală din prima. Ar fi prea clar. Te duce până la punctul în care începi să negociezi cu tine. “Poate exagerez.” “Poate e doar o perioadă.” “Poate nu contează atât de mult.” Și, fără să îți dai seama, începi să cobori ștacheta. Nu pentru că vrei, și pentru că vrei să rămâi.
Iar când cineva vede că rămâi… nu mai are motiv să se oprească.
Testul nu e despre ea, și e despre tine. Despre cât ești dispus să tolerezi ca să nu pierzi ceva ce, în realitate, deja începe să te piardă pe tine.
E atât de adevărat ce ai scris… Uneori ne pierdem bucată cu bucată, crezând că salvăm ceva, când de fapt doar ne abandonăm pe noi. Un text care te face să te oprești și să te întrebi: eu unde mai sunt?