Pe social media, toți arată bine.
Unii chiar suspect de bine.
Piele perfectă, unghiuri perfecte, lumină perfectă.
Viață perfectă.
Atât de perfectă încât, dacă o întâlnești în realitate, ai impresia că ai deschis alt cont.
Nu e o problemă să vrei să arăți bine.
E normal.
Problema apare când imaginea devine mai importantă decât realitatea.
Când nu mai postezi ce ești, postezi ce ai vrea să creadă alții că ești.
Și, încet, începi să trăiești pentru reacții.
Nu pentru tine.
Like-uri, comentarii, validare.
Un mic premiu pentru o versiune editată.
Și e interesant cum merge.
În online, eleganța e un filtru.
În offline, se vede în comportament.
Diferența nu e în cum arăți.
E în cum te porți când nu te vede nimeni.
Pentru că stilul nu se aplică din aplicație.
Nu vine din preset.
Se vede în detalii mici.
În cum vorbești.
În cum tratezi oamenii.
În cât de mult ai nevoie să demonstrezi.
Și, ironic, cu cât încerci mai mult să pari ceva… cu atât devine mai vizibil că nu ești.
Nu pentru că ar fi ceva în neregulă cu tine.
Ci pentru că e prea mult efort pentru o imagine.
Și imaginea obosește.
Realitatea nu.