Se pare că a ajuns în punctul ăla al dimineții în care ne prefacem că știm exact ce facem. Ne punem măștile de oameni responsabili, ne verificăm listele cu obiective și ne turnăm în căni licoarea care ne ține legați de realitate. Este un întreg sistem de autoamăgire bine pus la punct. Ne spunem că dacă bifăm niște sarcini repetitive, înseamnă că evoluăm.
Interesant este cum toți căutăm răspunsuri profunde în timp ce răsfoim știri despre nimic. Ne pierdem în detalii despre viața altora și uităm că propria noastră rutină este la fel de absurdă. Cineva a decis cândva că ora opt este momentul ideal să fim creativi și să zâmbim colegilor, iar noi am acceptat asta fără să punem prea multe întrebări. Este un pact tăcut între oameni care preferă să fie ocupați decât să fie singuri cu gândurile lor.
Dacă privește cu atenție, o să vadă că cele mai importante decizii se iau între două înghițituri de cafea și o ironie aruncată pe sub mustață. Nu în ședințele lungi unde se folosesc cuvinte mari și goale. Acolo se vinde doar iluzia controlului. În realitate, suntem doar niște entități care încearcă să navigheze prin haosul cotidian fără să verse cana pe cămașa proaspăt călcată.
Poate că doza de dimineață nu este despre energie, și despre acceptare. Acceptarea faptului că majoritatea lucrurilor pe care le considerăm urgente sunt, de fapt, irelevante. Este un exercițiu de detașare pe care îl practicăm zilnic. Ne uităm la ceas, mai luăm o gură de cafea și ne pregătim să jucăm rolul principal într-o piesă de teatru unde nimeni nu a citit scenariul până la capăt.
Până la urmă, dacă reușim să trecem prin zi fără să ne pierdem complet simțul umorului, putem spune că am câștigat. Restul este doar umplutură pentru un jurnal pe care oricum nu îl va citi nimeni cu atenție. Mâine ne întâlnim aici pentru o nouă rundă de observații acide și aceeași aromă familiară care ne amintește că suntem, totuși, prezenți.