E amuzant cum unii oameni confundă discreția cu invizibilitatea. Există categoria aia de personaje care țipă în gura mare că vor intimitate, dar sunt primii care își uită telefonul deblocat pe masă sau lasă detalii ridicol de evidente în pozele de pe rețelele sociale. Este o artă să încerci să pari misterios și să eșuezi atât de previzibil.
Dacă tot depune efortul să ascundă ceva, măcar să o facă cu puțină demnitate. Când “secretul” lui este știut de toată cafeneaua înainte să apuce să plătească nota, nu mai este discreție, este doar un strigăt după atenție mascat prost sub un aer de importanță. Este fascinant să privești de pe margine cum se chinuie să mențină o fațadă care are mai multe găuri decât un ciur.
Până la urmă, dacă vrei cu adevărat să treci neobservat, pur și simplu taci și dispari din peisaj. Dar asta ar însemna să renunți la satisfacția de a fi subiectul principal de discuție. Se pare că plăcerea de a fi bârfit este mai mare decât nevoia de liniște. Altfel, ne strici tuturor plăcerea de a ghici și ne lași cu o poveste atât de clară încât devine plictisitoare. Mai bine mai exersează puțin rolul ăsta de om ocupat și enigmatic, poate data viitoare o să îl creadă cineva care nu îl cunoaște deloc.