Am observat ca exista locuri pe care le ocolesc fara sa imi dau seama. Nu din frica reala, si dintr-un reflex vechi care s-a lipit de mine ca mirosul de ploaie pe haine. Merg pe aceeasi parte a strazii, calcand atent intre dale, evitand crapaturile de parca orasul ar ascunde mici capcane personale. Rational stiu ca e absurd. Dar mintea rareori cere acordul logicii inainte sa inventeze reguli.
Uneori schimb trotuarul doar pentru ca un colt de strada imi da o senzatie ciudata. Alteori grabesc pasul fara motiv, ca si cum ceva invizibil ar merge in urma mea cu rabdare. Nu ma urmareste nimeni. Asta e partea aproape dezamagitoare.
Cred ca oamenii isi construiesc astfel de trasee din aceeasi nevoie din care isi construiesc ritualurile. Avem impresia ca daca repetam aceleasi miscari, lumea devine mai previzibila. Ca daca evitam anumite locuri, anumite lucruri nu ni se mai pot intampla. Un fel de magie ieftina pentru adulti obositi.
Iar vitrina aceea goala ramane acolo, neschimbata, ca un decor abandonat dupa o piesa proasta. De fiecare data cand trec pe langa ea, imi grabesc pasul instinctiv. Poate pentru ca unele locuri nu trebuie sa faca nimic ca sa te nelinisteasca. E suficient sa existe.
Leave a Reply