Te-ai întrebat vreodată de ce ferestrele birourilor sunt atât de mari, dacă tot ce avem de văzut e un alt șir de clădiri identice și oameni care se grăbesc spre nicăieri? Privim afară și visăm la evadări spectaculoase, în timp ce degetele noastre tastează mecanic aceleași răspunsuri șablon. E o formă de exil voluntar într-un decor din sticlă și metal, unde aerul condiționat înlocuiește briza, iar lumina de neon mimează soarele.
Cafeaua într-un astfel de peisaj are gust de tranziție. Nu e despre plăcere, ci despre combustibilul necesar să mai înduri câteva ore de politețe corporatistă. Ne uităm la trafic și ne simțim superiori pentru că noi suntem înăuntru, uitând că și noi suntem blocați, doar că într-un alt tip de blocaj, unul mental și bine plătit.
Dacă te uiți atent la reflexia ta în geamul ăla rece, o să vezi pe cineva care știe exact cât de ridicol e tot spectacolul. Și asta e singura doză de libertate pe care o avem între două ședințe: să recunoaștem că peisajul de afară e la fel de gol ca discursurile despre valorile companiei. Mai ia o gură de cafea și bucură-te că măcar cana ta are o culoare care nu se regăsește în manualul de branding.
Leave a Reply