Se tot vorbește cu nostalgie despre ce școală bună aveam “pe vremuri” și despre cum scoteam genii pe bandă rulantă. Realitatea brută, cea de sub poleiala medaliilor de la olimpiade, e că sistemul ăla te învăța în primul rând să taci, să nu pui întrebări incomode și să memorezi pe de rost pagini întregi despre o realitate care, de fapt, nu exista. Nu era o școală a curiozității, ci o fabrică de executanți umili, menită să producă cetățeni care să funcționeze ceas într-un angrenaj dictat de alții.
Cei care susțin astăzi cu atâta înverșunare ideologii radicale sau lideri “providențiali” sunt, de multe ori, produsul perfect al acelui tip de educație. Au fost învățați de mici că adevărul e monolitic, că el vine de sus și că singura datorie a elevului și ulterior a cetățeanului este să-l reproducă fidel. Când ești dresat să crezi că “șeful” sau “gazeta oficială” dețin monopolul asupra dreptății, devii o victimă sigură pentru orice demagog cu vocea mai groasă care știe pe ce butoane emoționale să apese.
Problema e că, atunci când nu ai exercițiul libertății de gândire, confunzi ușor autoritatea cu înțelepciunea. Ne-am mândrit cu performanțele noastre academice, cu capacitatea de a recita poezii și formule, dar am ignorat faptul că eram analfabeți funcțional în fața manipulării. Ne-am luat diplomele, ne-am afișat titlurile, dar în fața asaltului de știri false și discursuri de ură, am rămas repetenți la singurul capitol care contează cu adevărat într-o democrație: discernământul. Din păcate, e mult mai ușor să înveți un manual întreg pe de rost decât să înveți să gândești pe cont propriu atunci când toată viața ți s-a spus că e mai sigur să fii în rând cu lumea.
Leave a Reply