In aproape orice adunare de umbre exista acel spirit vocal care, sub masca unei bonomii aristocratice, proclama festinuri opulente si iesiri in locuri de o eleganta sufocanta. Este cel care propune cu o inflacarare suspecta cele mai vechi vinuri si cele mai fitoase locuri, si care, in clipa fatidica in care nota de plata poposeste pe masa ca o sentinta, “uita” in mod miraculos portofelul acasa sau descopera o eroare blestemata in aplicatia bancara. Fix cand realitatea cifrelor se asterne peste resturile banchetului, el devine brusc absorbit de un apel telefonic urgent, disparand in penumbra ca un spectru ce fuge de lumina lumanarii.
Dupa ce o alta mana, silita de imprejurari, acopera datoria, el revine subit la viata, transformandu-se in cel mai recunoscator om si promitand cu un zel febril ca “data viitoare va da de zece ori mai mult”. Stim cu totii ca acea „data viitoare” este o iluzie, un castel de carti de joc care se va prabusi sub greutatea aceleiasi probleme tehnice sau a unui card uitat intr-o alta geanta, intr-o alta viata.
Este un talent sinistru sa traiesti pe spatele altora, hranindu-te cu sudoarea si resursele grupului, reusind in acelasi timp sa pari tot tu cel care a facut o favoare imensa adunarii pur si simplu onorand masa cu prezenta-ti translucida. Acest parazit social nu este decat un colectionar de momente gratuite, un necrofag al generozitatii straine care lasa in urma sa un gust metalic de tradare si sentimentul ca ai platit nu doar pentru vinul lui, si pentru privilegiul grotesc de a-i privi spectacolul ieftin.
Fiecare promisiune a sa este un giulgiu de minciuni, o moneda falsa aruncata intr-o fantana seaca, lasand grupul sa pazeasca praful si ecourile unei recunostinte ce nu se va materializa niciodata. Pana la urma, spectacolul generozitatii sale se incheie intotdeauna la fel: cu o nota platita de altii si cu certitudinea ca moartea celei mai sincere prietenii incepe fix in clipa cand el “isi da seama” ca a ramas din nou fara mijloace de plata.
Leave a Reply