Există momente când universul are un simț al umorului atât de macabru, încât te întrebi dacă nu cumva trăiești într-o simulare de mâna a doua. Să fii la 4000 de kilometri de casă, într-un bar uitat de lume unde singurul lucru familiar e gustul amar al berii locale, și să dai ochii cu ea. Prima iubire din clasele primare, fata pentru care, în clasa a doua, ai fi dat la schimb cea mai bună gumă de șters.
Te uiți la ea și, prin filtrul celor douăzeci și ceva de ani scurși, recunoști aceeași linie a maxilarului, deși acum e mascată de un machiaj care strigă “încerc să par fericită într-o țară străină”. Ea te privește și vezi cum mecanismele memoriei încep să scârțâie. E o fracțiune de secundă în care amândoi redeveniți copiii care împărțeau aceeași bancă, înainte ca viața, divorțurile și exilul economic să vă transforme în niște străini obosiți.
Conversația e un amestec de politeți goale și mirări forțate. “Ce mică e lumea”, spui, în timp ce în mintea ta derulezi filmul tuturor greșelilor care te-au adus în acel punct geografic. Ea îți povestește despre o viață care sună a pliant turistic, dar ochii ei trădează aceeași singurătate pe care o ascundem toți sub pașapoarte și conturi de Instagram. Suntem doi supraviețuitori ai aceluiași sistem, întâlniți întâmplător într-un port străin, încercând să ne amintim cine eram înainte să învățăm cum se spune “mi-e foame” în altă limbă.
După două pahare, realizezi că nu ai ce să-i spui. Magia de la opt ani nu se poate recrea într-un bar cu neoane pâlpâind și miros de tutun ieftin. Prima iubire e acum doar o femeie de vârstă mijlocie care își caută locul, exact ca și tine. Vă luați la revedere cu promisiuni false de a ține legătura, știind bine că drumurile voastre s-au despărțit definitiv în curtea școlii, acum o eternitate. Mâine te trezești cu aceeași cafea amară, conștient că unele amintiri ar trebui să rămână acolo unde le-ai lăsat: în băncile prăfuite ale unei clase primare dintr-o țară pe care abia o mai recunoști.
Leave a Reply