Există un gen de spectacol la birou care bate orice serial de duzină… cuplurile clandestine care, deși își împart viața prin parcări sau garsoniere închiriate, la muncă se salută cu o răceală de parcă s-ar fi întâlnit prima dată la coada la copiator. E un exercițiu de actorie prost jucat, în care doi oameni care și-au memorat probabil toate semnele particulare se prefac că nu știu nici măcar ce cafea bea celălalt.
E fascinant să-i vezi în pauza de prânz. Se evită cu o grijă maniacală, alegând mese în colțuri opuse ale bucătăriei, totul pentru a păstra imaginea aia imaculată de familie tradițională care îi așteaptă acasă, cu verigheta lucioasă pe deget. Dar oricât de mult ar încerca să mimeze indiferența, trădarea stă în detalii: o privire care întârzie prea mult într-o oglindă, un zâmbet furat când unul dintre ei iese din sala de ședințe sau acele ieșiri “urgente” la țigară care coincid până la secundă.
Spectacolul devine de un umor negru când îi auzi vorbind despre valorile familiei sau despre cât de obosiți sunt după un weekend petrecut “cu copiii”. Își construiesc alibiuri din carton în timp ce toată lumea din jur le simte tensiunea și parfumul amestecat. E o complicitate tăcută și murdară, un pact făcut între două persoane care au ales să trăiască o minciună dublă, convinși fiind că restul colegilor sunt prea orbi ca să vadă evidentul.
În final, rămâne doar gustul ăla amar de cafea ieftină și realizarea că unii oameni consumă mai multă energie să se prefacă străini decât ar consuma fiind onești. Se întorc acasă la partenerii de viață cu aceeași mască de oboseală profesională, în timp ce la birou rămân subiectul preferat de bârfă la doza de dimineață. Oare cum e să te uiți în oglindă și să vezi un străin care își joacă rolul atât de bine încât a început să creadă în propria piesă de teatru?
Leave a Reply