Am ajuns sa fotografiem apusul in loc sa-l privim.

Traim intr-o epoca ciudata, in care un lucru nu pare sa aiba valoare daca nu este documentat, etichetat si aruncat pe internet pentru a strange validarea unor oameni pe care, de cele mai multe ori, nici macar nu ii respectam. Am transformat experientele vii in simple monede de schimb pentru propria imagine. Cand lumina serii incepe sa coloreze cerul in nuante spectaculoase, prima reactie a omului modern nu mai este sa respire adanc si sa savureze momentul, si sa bage mana in buzunar dupa telefon, sa caute unghiul perfect si sa aplice un filtru care sa faca realitatea sa para si mai stralucitoare decat este. Se pare ca un fenomen astronomic de proportii nu isi poate indeplini scopul fara o selectie riguroasa de hashtag-uri corespunzatoare.

Aceasta nevoie disperata de a arhiva totul tradeaza o uriasa neputinta de a mai fi prezenti in propriile noastre vieti. Privim lumea printr-un ecran de cativa inchi, obsedati sa capturam secunda, dar pierdem exact esenta ei. In timp ce te chinui sa incadrezi soarele intre doua cladiri si sa verifici daca focalizarea e corecta, apusul adevarat se scurge pe langa tine, neatins. Ramai la final cu o imagine digitala, rece si bidimensionala, dar pierzi racoarea care incepe sa se lase peste oras, mirosul serii si linistea aia scurta care se asterne peste oameni inainte de aprinderea felinarelor. Este de-a dreptul reconfortant sa ai o arhiva impecabila de amintiri pe care nu ai timp sa le traiesti pentru ca esti prea ocupat sa le editezi.

Fotografia a devenit un fel de scut in fata realitatii, o metoda de a mima trairea fara sa depunem efortul de a simti cu adevarat. Ne grabim sa strangem dovezi ca am fost acolo, ca si cum memoria noastra ar fi prea lenesa sau prea defecta ca sa pastreze ce a fost frumos. Insa cele mai importante momente din viata nu au nevoie de pixeli, ele au nevoie de atentie. Un apus privit in liniste, de pe o banca oarecare, cu mainile in buzunar si cu mintea eliberata de grija de a produce continut pentru altii, lasa o urma mult mai adanca in suflet decat o suta de poze uitate intr-un folder de telefon.