Mi-a luat ani sa inteleg ca majoritatea lucrurilor pentru care m-am agitat si am pierdut nopti nu contau absolut deloc. Am trait mult timp cu impresia ca trebuie sa fiu mereu in priza, sa demonstrez ceva, sa fiu pe placul tuturor si sa nu cumva sa pierd vreun tren. Alergam ca bezmeticul dupa validari de la niste oameni care azi probabil nici nu-si mai amintesc cum ma cheama. Mi-am mancat sanatatea pe certuri si orgolii care acum mi se par de o prostie crunta. Ne consumam tineretea pe niste mize atat de mici incat te apuca ametita cand privesti inapoi.
Tot in timp am priceput ca oamenii nu se schimba doar pentru ca ii iubesti tu sau pentru ca ai tu impresia ca vezi un potential in ei. Poti sa iti versi sufletul intr-un om, sa ii gasesti scuze si sa tragi de o relatie pana iti sangereaza degetele. Daca el e confortabil in mocirla lui, o sa te traga si pe tine acolo. Salvatorul de serviciu e o meserie din care iesi mereu pe minus, cu nervii praf si cu timpul pierdut. Te trezesti stors de vlaga intr-o poveste care nici macar nu era a ta.
Dar probabil cea mai dura lectie a fost sa accept ca nimeni nu imi datoreaza nimic. Nu vine nicio dreptate de sus sa iti dea vreo medalie doar pentru ca ai fost tu baiat de comitet si ai inghitit mizerii in tacere. Daca nu iti pui singur limite, daca nu inveti sa spui un “nu” apasat fara sa te simti vinovat si daca nu ai grija de linistea din capul tau, lumea te va consuma pana la ultima picatura si apoi va trece mai departe fara sa se uite in spate. Linistea nu vine din faptul ca rezolvi toate problemele lumii, si din momentul in care decizi ce probleme chiar merita sa fie ale tale.
Leave a Reply