Privesc strada si observ acelasi lucru in fiecare dimineata. Nimeni nu merge. Toata lumea fuge. Zici ca viata noastra are un cronometru ascuns si ticaie undeva pe la spate. Toti ies pe usa blocului gata incordati, cu fetele alea impietrite de somn si de griji, apasand pedala sau mergand pe jos cu pasul ala mare si grabit, de zici ca de naveta lor de dimineata depinde pacea mondiala. Toti au directii precise, toti intarzie undeva si toti par ca sunt in mijlocul unei evacuari de urgenta. Ne batem pe locurile de parcare si pe spatiul de pe trotuar de parca s-ar imparti ajutoare umanitare la capatul strazii.
Partea cea mai tampita e ca, daca ii opresti din alergatura asta si ii intrebi unde naiba se grabesc asa in fiecare zi, o sa-ti spuna ca n-au incotro. Trebuie sa prinda metroul ala, sa ajunga la birou inainte sa urle seful, sa bifeze niste task-uri si sa termine o lista de prostii care maine o sa fie inlocuita de alta lista, exact la fel de urgenta si de inutila. Am transformat viata intr-o cursa permanenta cu obstacole, unde singurul scop e sa treci linia de sosire a zilei de azi doar ca sa poti sa te trezesti maine si sa o iei de la capat. Alergam sa facem bani, ca sa platim ratele la chestii pe care le-am cumparat fiindca n-avem timp sa ne bucuram de viata din cauza muncii. E un cerc vicios absolut genial. Ne invartim in aceeasi rotita de hamsitoc si o numim cariera sau succes.
Si uite asa, trec saptamanile, trec anii, si ne trezim intr-o zi ca am alergat prin propria noastra viata fara sa vedem nimic pe marginea drumului. Nu mai stim sa mergem agale, sa ne uitam pur si simplu la copaci sau sa bem o cafea fara sa ne uitam din minut in minut la ceas sau la ecran. Suntem atat de obsedati sa ajungem mai repede la urmatoarea chestie din agenda, incat uitam ca destinatia finala a intregii povesti e oricum aceeasi pentru toti. Alergam ca dementii spre batranete, cu limba scoasa, sperand ca daca facem totul pe repede inainte, o sa primim vreun premiu la final. Dar ceasul ala nu se opreste doar pentru ca ai fost tu mai rapid si ai depasit pe toata lumea, si doar iti arata la final cat de mult ai ratat pe drum din simplul motiv ca n-ai avut rabdare sa mergi la pas.
Absolut genial textul!
Suntem ca într-o cursă de Formula 1 cu propria viață și, din păcate, nu există nicio medalie la final. În toată graba asta uităm să mai fim oameni, uităm să zâmbim și ne consumăm nervii pe toate prostiile.
Trece viața pe lângă noi fără să fim atenți la ea… Sincer, să citesc ce-ai scris a fost exact ca un duș rece de dimineață.