O relatie nu se termina aproape niciodata din cauza ca s-a terminat iubirea de tot, de pe o zi pe alta, sau ca n-ati mai avut ce sa va spuneti intr-o dimineata oarecare la cafea. De fapt, totul se duce naibii mult mai devreme. Se rupe in ziua in care iti pasa mai mult de mandria ta decat de omul de langa tine si cand orice discutie banala din bucatarie ajunge direct un meci de box in care fiecare cauta doar sa dea la temelie ca sa aiba ultimul cuvant si sa castige la puncte. Intram pe holurile casei ca intr-o arena de lupta.
Iti dai seama ca ai trecut linia aia urata in momentul in care, intr-o cearta oarecare, nu te mai intereseaza deloc sa rezolvi problema, si vrei doar sa ai tu dreptate. Sa ai dreptate cu orice pret, chiar daca pretul e sa-l vezi pe celalalt ca se inchide in el, ca tace ca un mut si se uita in gol prin casa. Apare faza aia imbecila in care, desi stii bine ca ai gresit si ca ai sarit calul cu o replica urata, iti musti limba si refuzi sa zici un simplu “bai, iarta-ma, am fost un idiot”. Iti zici in sinea ta ca daca cedezi tu primul, inseamna ca esti slab, ca te lasi calcat in picioare si ca pierzi controlul. Si uite asa, preferi sa stai intr-o tacere de gheata zile in sir, trecand unul pe langa altul prin hol ca doi straini care isi pazesc granitele, doar ca sa nu iti strici tu imaginea de om mandru care nu se lasa calcat pe coada. Orgoliul asta ne mananca zilele din pura prostie.
Si de acolo incepe faza aia bolnava in care aduni toate mizeriile. Tii minte la milimetru ce a zis sau n-a zis celalalt acum jumatate de an, strangi fiecare greseala mica, fiecare intarziere sau fiecare cuvant aruncat la nervi si le scoti pe masa ca pe niste arme cand te simti incoltit. Nu mai exista parteneriat sau intelegere, exista doar o competitie stupida in care fiecare isi apara teritoriul si asteapta ca celalalt sa vina sa si-i ceara scuze.
Partea cea mai tampita e ca orgoliul asta e de fapt doar o masca pentru oameni speriati. Ne e frica sa fim vulnerabili, ne e frica sa aratam ca ne doare ceva sau ca avem nevoie de celalalt ca de aer, asa ca ne punem masca asta de oameni duri care nu au nevoie de nimeni si care se descurca singuri. Si uite asa, de frica sa nu parem fraieri, stricam cu buna stiinta exact ce aveam mai bun. Cand ajungi sa pui mai mult pret pe mandria ta ranita decat pe linistea din casa, ai pierdut deja meciul, chiar daca ai ramas pe pozitie si n-ai cedat un milimetru. Te trezesti cu dreptatea in mana, singur cuc in camera, uitandu-te la o usa trantita pe care n-o mai deschizi cu niciun discurs despre demnitate.
Leave a Reply