Poti sa primesti zece laude intr-o singura zi la munca sau de la prieteni, sa iti zica lumea ca esti capabil, ca ai facut o treaba excelenta si ca proiectul tau e brici. Te simti bine pe moment, zambesti un pic, iti creste inima zece secunde, dupa care iti vezi de treaba ta de parca nimic nu s-a intamplat. Dar daca vine un destept in aceeasi dupa amiaza si iti arunca o singura jignire subtila sau te calca pe coada cu o remarca rautacioasa legata de aspectul tau, de ce ai muncit sau de cum te imbraci, s-a terminat instant tot filmul. O uiti pe dracu. Ramane acolo, infipta in capul tau saptamani intregi, si te trezesti la trei dimineata privind tavanul si intorcand textul pe toate partile, analizand tonul lui si gandindu-te ce replica trebuia sa-i trantesti in fata ca sa-l pui la punct si sa-l inchizi. Ne demontam toata increderea din cauza unui singur minut idiot.
Faza asta nu inseamna ca esti tu mai ciudat, mai slab sau ca pui totul la suflet ca un disperat. Pur si simplu asa ne e creierul programat din fabricatie, n-avem ce-i face. E ca o bucata de banda adeziva cand vine vorba de mizerii si ca o bucata de teflon cand primeste lucruri bune. Gandeste-te cum era pe vremuri, prin pesteri. Daca uitai unde ai gasit niste meri padureti sau ca te-a batut un vecin pe umar, nu patea nimeni nimic. In schimb, daca uitai ce fata are sarpele care te-a muscat sau in ce tufa se ascund lupii, erai mort la urmatoarea iesire dupa lemne. Am remnant blocati pe modul asta de alerta, sa tinem minte toate loviturile ca sa prindem si ziua de maine. Mintea noastra cauta pericole chiar si acolo unde exista doar niste ecrane si niste pareri de doi bani.
Si uite asa, o jignire e vazuta de mintea noastra ca un atac direct la siguranta noastra in grup. Iti zgandare fix frica aia veche ca ai putea fi dat la o parte, ca esti exclus si lasat singur in frig, sau ca pur si simplu nu esti destul de bun ca sa fii respectat de ceilalti. Complimentele le stergem repede din memorie fiindca le luam ca pe ceva normal, ca pe un confort care nu ne pune viata in pericol si nu ne cere sa ne aparam. O lauda te incalzeste un minut sau doua si trece de parca n-a fost, dar o vorba nasoala te zgarie pe creier ca o cheie trasa cu sete pe portiera unei masini noi.
Partea cea mai enervanta e ca le dam astora care ne arunca venin exact ce cauta: toata atentia, timpul si energia noastra. Rulam filmul ala la nesfarsit in cap, de parca am vrea sa ne facem singuri rau, in timp ce vorbele frumoase ale oamenilor care ne apreciaza pe bune le lasam sa se piarda ca un zgomot de fond, fara sa le dam nicio importanta. Ajungi sa iti strici un weekend intreg din cauza unui idiot pe care probabil nu o sa-l mai vezi niciodata in viata ta, si toate astea pentru ca mintea ta s-a alertat dintr-o prostie si a inceput sa faca o drama nationala dintr-o vorba aruncata aiurea.
M-am regăsit mult în ce ai scris.
Mi-am amintit de o versiune a mea din tinerețe, care pur și simplu îngheța când auzea o răutate. Pentru că nu am știut niciodată să răspund la rău cu rău, rămâneam blocată pe moment, iar după aceea mă măcina gândul zile în șir despre ce replică aș fi putut să-i dau. Sau încercam mereu să înțeleg ce anume din comportamentul meu l-a făcut pe omul ăla să spună așa ceva.
Destul de târziu în viață am înțeles că unii oameni pur și simplu așa sunt ei. Nu are legătură cu ce ai făcut sau ce ai spus tu, pur și simplu așa sunt construiți. Acum sunt în stadiul în care chiar nu îmi mai pasă. Știu cine sunt, cum sunt, iar dacă cineva îți spune un lucru urât sau o jignire, asta nu înseamnă că te definește pe tine. Nu trebuie să fii persoana aia. Ai mare dreptate cu mecanismul creierului, dar din fericire, cu timpul învățăm să ne protejăm liniștea.
Frumos și profund text!